2006.

Prima experiență – puternică și seducătoare. Particip la o rezidență de dramaturgie la Royal Court și locuiesc timp de o lună în Chelsea. Nu știu nimic despre oraș. Vin dintr-un mediu nesigur, plin de presiuni, misogin – în care nu mai înțeleg nimic despre cine sunt și ce vreau – sunt studentă la UNATC, București. Cât mă aflu la Londra, timp de o luna, respir aer proaspăt. Descopăr alte culturi prin oamenii pe care îi cunosc. Redescopăr plăcerea de a scrie cu încredere, de a-mi căuta un ritm, de a mă întreba ce funcționează pentru mine. Coordonatoarea rezidenței ( Elyse Dodgson) este o femeie de un entuziasm molipsitor, care mereu ne creează contextul de a descoperi ce ne interesează. Îmi redescopăr plăcerea de a lucra și încrederea. Elyse îmi spune: “I know we’ll meet again în London”, și mă agăț de vorbele astea pentru următorii doi ani. Nu știu să gestionez întoarcerea, dar încrederea recâștigată îmi ține “bateriile” cât pentru a-mi da licența cu bine, și pentru a face primii pași că tânără regizoare în lumea teatrului independent din București.

2008.

Un master de Artă Comunitară la Goldsmiths. O plecare cu rupturi puternice. Trăiesc în New Cross, în căminul multicultural încuiat cu cinci uși, dintr-o zonă în curs de gentrificare. Sunt avertizată că la câteva străzi distanță, e “the crimeline”. În camera mea mică de cămin, îmi recâștig liniștea după niște ani agitați. Scriu destul de mult. Am, din nou, o profesoară care mă inspiră și pe care sunt fericită să o consider un model – Chrissie Tiller. Învăț într-un an cât alții în 10, vorba basmului. Lucrez cu tineri dintr-un Hostel pentru Young Homeless People și îmi dau licența cu un proiect de artă vizuală – în care organizez o expoziție de portrete lucrate împreună cu tinerii din cămin. Îmi place școala și, din nou, simt că am un ritm de lucru potrivit mie. Îmi fac prieteni cu care descopăr noi moduri de a fi. Petrecem mult timp dezbătând lucruri în bucătărie, gătim împreună, ne punem banii împreună. Din nou, de data asta și mai brutal, nu știu cum să gestionez întoarcerea. Îmi e teamă de București. Raportându-mă la primii ani de după școală și la primele experiențe din teatru, simt că viața “înapoi” mă va strivi. Nu știu cum să mă apar de asta. Bursa pe care am primit-o are ca și condiție să petrec cel puțin un an în România, unde să pun in practică ce am învățat la Master.

Înapoi pentru o săptămână în Decembrie, pentru a participa la ceremonia de absolvire pe care o ratez din cauza unei ieșiri prelungite cu prietenii mei de care îmi era extrem de dor. Încolțește ideea unui potențial doctorat, dar cine știe? Nu se știe. Sunt multe necunoscute. Viața mea la București e total diferită de cea pe care o avusesem la Londra și nu știu cum să o gestionez. Mă arunc în multă, foarte multă muncă.

2010

Criză 2008/2009 se simte puternic în România – după un an greu și nesigur, plec cu doi colegi pentru prima experiență de ceea ce se poate numi “la muncă pe vară”. Mă reinventez și lucrez ca statuie Peter Pan pe South Bank. Trăiesc împreună cu colegii mei ( un cuplu ) într-o camera micuță în casa prietenilor mei, foști colegi de la Master. Simt pentru prima oară diferența de statut, și ce înseamnă să fii “Eastern European immigrant”. Speranța de a strânge bani pentru anul următor suficient măcar pentru a ieși din iarnă, nu este împlinită. Mă întâlnesc cu precaritatea, cu lumea în care supraviețuirea nu e neapărat garantată de pe o zi pe altă. Cunosc un chip nou al “Angliei”, pe care până acum o asociam doar cu o zona sigură, primitoare.

2011

O rezidență de două luni la ICR Londra, unde lucrez cu colegul meu la o documentare pentru o piesă de teatru despre români plecați la muncă. Locuim în mansarda ICR, în Kennsington. Contrastul dintre precaritatea noastră și atmosfera din Kennsington contribuie la o cădere emoțională de proporții. Încep să intru în contact cu istorii mai puțin glorioase despre Anglia – citesc despre trecutul colonial al Imperiului Britanic. La întoarcerea în România reanalizez vara lui 2010 și scriu o piesă autobiografică numită “Refuz să cresc. Dacă puteți face o mică donație”. Piesa câștigă premiul pentru debut în dramaturgie oferit de Ambasada Irlandei. O joc în diverse spații alternative din București, ca principală sursă de venit. Este și printre ultimele texte pe care le mai scriu in următorii ani – schimbare care mă afectează profund.

2013

După doi ani de muncă fără pauză care culminează cu organizarea unui festival de teatru independent cu 5 premiere, un spectacol invitat din Irlanda, 6 spectacole lectură și 6 scurtmetraje, plec cu Bogdan, partenerul meu, în luna de miere în Anglia.  Nu știu, din nou, ce urmează în țară. Un festival de o asemenea amploare nu garantează neapărat stabilitatea proiectului. Pe lângă epuizarea dată de tot ce înseamnă pregătirea unui asemenea proiect cu o echipă de doar câțiva oameni, Festivalul in sine nu garantează continuitatea, iar tipul de finanțări din București nu garantează că vom face și a doua ediție – deși prima se desfășoară cu succes și dovedește nevoia și deschiderea publicului pentru astfel de proiecte. Trei săptămâni nu mă gândesc la asta. Îmi revăd prietenii, mergem în excursii. Stăm într-un airbnb în pe lângă Lea Bridge.

2018

De fiecare dată “cel mai greu an” e depășit doar de unul care pare a fi și mai greu. După cei mai grei ani 2011-2013, urmează ani și mai apasatori, și mai epuizanti. 2013- 2016, cu același tip de muncă neîntreruptă în încercarea de a ridica și menține pe linia de plutire proiectul inițiat la întoarcerea mea imediat după master alături de colegul meu Sorin Poamă și de alți colegi la fel de entuziaști ca și noi. Fiecare efort e soldat cu și mai mult efort, fiecare satisfacție profesională e obținută prin sacrificii de timp, sănătate, somn și stabilitate emoțională. În 2016 devin mamă. Apare pe lume Marin, alături de care reinvat să îmi folosesc timpul. Încep să scriu din nou. Încep să mă simt un pic mai conectată la viața mea. Îmi propun să trimit texte la toate concursurile de dramaturgie pe care le găsesc în Anglia.

2019

Îmi petrec ziua de naștere în New Cross, cu ( de acum) familia mea – prietenii care au rămas la fel peste ani, și pe care mi i-am făcut în 2008 în cămin, unii dintre ei acum stabiliți la Londra. Marin are un an și jumătate. Revenim în vara lui 2019 pentru o săptămână în care Marin și fiica prietenei mele Javiera, acum și ea mamă, se joacă împreună – ceea ce e în sine un vis imposibil de cuprins. În toamna lui 2019, câștig cu o piesă scurtă un premiu la un concurs de dramaturgie. Revin, pentru a treia oară în același an. Cunosc o regizoare de teatru cu care dezvolt piesa într-o piesă full-length, și simt că lucrurile încep să aibă din nou, după multă vreme, sens. Piesa vorbește despre experiențele unei familii de românce, care trăiește în UK.

2020

După o scurtă vizită în ianuarie, sensul e suspendat de pandemie. Deși câștigăm cu piesa câteva premii și suntem pe punctul de a participa la Edinborough, totul se oprește în următoarele luni. Dezvolt pe cât se poate în continuare piesa online, însă nu recuperăm niciodată aceleași oportunități- teatrul independent e și în prezent puternic afectat de pandemie. Am un bilet București-Londra pe care nu știu dacă îl mai pot folosi.

2022

Îmi folosesc biletul, și călătoresc înapoi pentru câteva zile. Scopul principal este de a pune realitatea cumva la loc, după 2 ani de anxietate și viață online. Încep să mă gândesc din nou la un doctorat. În vara lui 2022 revin pentru un worksop de dezvoltare pe textul meu început în 2019. Workshop-ul se întâmplă la Royal Court, iar asta închide într-un cerc ultimii 12 ani de când nu am mai fost în clădirea din Sloane Square. În următorii ani, aplic și iau o bursă pentru doctorat la Central School of Speech and Drama, și mă pregătesc pentru o nouă etapă a vieții mele – în care voi face această cercetare, și voi locui pentru doi ani în Londra împreună cu Marin și Bogdan.