Se presupune că schimbarile mari apar din momentul în care “ai plecat”, dar eu cred că ele apar de mult mai devreme. Chiar din momentul in care incepi sa anunti ca “vei pleca”. Chiar din momentul în care te decizi la cum te uiți la tot procesul ăsta, etapa numită ”pregătiri”. Nu întotdeauna ai timp sau spațiu emoțional de pregatiri. Uneori poate fi mai simplu să arunci haine random într-un geamantan și să ”vezi tu acolo”. Dacă ai un copil și vrei să te relochezi pentru doi ani, stilul ”smuls” nu prea e o opțiune.

Plecarile pot fi rupturi bruște, sau pot fi pregătite, discutate, împletite cu realitatea dinspre care navighezi înspre cealaltă realitate, pe care o vei descoperi.

Când am plecat la master, acum 13 ani, despărțirile s-au întâmplat brusc și cu mult alcool. Am plâns, am râs, am făcut promisiuni, și am rupt lucrurile cum smulgi brusc un plasture. Unele legături au rămas rupte. Altele s-au refăcut cu greu. Distanta dintre “aici” si “acolo” nu a mai fost recuperata ani intregi.

Acum, pregatirile implica mai multe persoane, si anuntarea se face pe mai multe planuri. Anunti la scoala, anunti prietenii copilului, iti anunti familia, iti anunti prietenii. Primesti reactii. Unii se ingrioreaza, altii se intristeaza, altii se bucura. Reactiile celorlalti – le contii, le primesti. Le adresezi. Le tii cu tine. Le mai cantaresti si le mai privesti in singuratate, ca si cum te uiti la un diapozitiv. Te intrebi ce inseamna asta despre viitor, ce spune reactia asta cand eu si prietena I., de exemplu, impartim un carrot cake la Starbucks in Victoriei si ea imi spune “trebuie sa iti marturisesc ca m-am intristat la inceput”, ce viitor sta ascuns in fragmentul asta de timp? Cum va arăta prima întâlnire între noi ”acolo”? Vom avea spațiu să desfășurăm toate schimbările, să decorticăm toate sensurile și momentele așa cum o facem aici?

Nu vorbeste nimeni destul despre cum arata munca emotionala a comunicarii cu oamenii din viata ta, despre schimbarile lui “vom fi doi ani in Anglia”.

Nu vorbește nimeni destul despre conceptul ăsta de muncă emoțională in sine, un teritoriu nenumit, pus mai degrabă pe umerii femeilor, că ”ele sunt cu emoțiile”. Cuvântul ”muncă” este iarăși extrem de important aici, și nu degeaba evitat.

Așadar, parte din munca mea emoțională în legătură cu plecarea, este despre cum va arăta relația cu prietenele mele, cum va transforma ”acolo” comunicarea noastră, cum vom inlocui întâlnirile spontane sau pe ”hai că trec pe la tine”, sau pe deja epocalul ”trec pe la voi și vă las niște mucenici la ușă”, al Danei, care a mers în maraton de lăsat mucenici la ușă la mine și la Andreea într-o seară friguroasă din martie? În ce se vor traduce îmbrațișările de dimineață cu Iuli, când se întâmplă să ne lăsăm copiii la școală în același timp?

Cum o sa vorbim de-acum incolo? Cat de des? Despre ce, daca nu vom mai fi in acelasi spatiu? Cum faci sa spargi bariera lui “acolo” – in care trimiti poze in care “ce frumos e acolo!”, si discutia se opreste aici?

Comunicarea intima cu familia, pozele pe grupul de Watsapp, ce am mai gatit, ce mai face copilul, toate astea sunt cat de cat la locul lor. Dar celelalte persoane care acum iti sunt apropiate, cum se va (re)construi cu ele comunicarea?

Adunari spontane, “treci pe la mine”, copii care se joaca, “am vazut ca e o piesa, nu vrei sa mergem?” – toata spontaneitatea planurilor, inlocuita cu: planuri de vacante. Mai multe planuri, mai putina spontaneitate. Sau poate mai multe telefoane spontane? Call-uri surpriza, call-uri dimineata foarte devreme la cafea, sau noaptea la un pahar de vin, cum vorbim despre cum ne-a fost ziua cand zilele noastre se desfasoara pe doua continente diferite? Aproape continente, dupa Brexit.

Soacra mea (care sta in Titan) stie fiecare planta din gradina fiicei ei care sta in Chicago.