(Noiembrie 2023, New Cross – o amintire )

O zi lunga cu intalniri, in care abia astept sa ajung inapoi acasa. Stiu ca o sa fac eforturi sa raman activ-curioasa si prezenta dupa toata incarcatura calatoriei. Stiu ca seara bateriile mele o sa se stinga. Nu am chef sa ma auto-stimulez cu beri, nu mai am exercitiul bauturii si de aia cand J. imi spune ca seara e posibil sa ne adunam la un house party, stiu ca o sa zic nu. Si zic nu, insa J. imi spune ca o sa ii cunosc grupul de mame, si zic nu in continuare, hotarata ca nici un grup de mame nu poate fi atat de antrenant incat sa ma faca sa imi revin.

J. continua sa vorbeasca despre una dintre prietenele ei din grup, casatorita cu un activist care e si actor, si care are o activitate extraordinara si pe care trebuie sa o cunosc, si despre celelalte mame, si despre cat de important e grupul asta pentru echilibrul ei, si in continuare nu sunt dispusa sa imi mai deschid sinapsele dupa ora zece – ne adunam sa vedem impreuna filmul in care joaca partenerul lui T, a avut premiera de curand si facem un house party de vizionare. Vizionarea incepe la 7, dar probabil ca stam pana tarziu, asa ca da semn cand termini.

Slabe sanse sa termin inainte de zece, deci sunt safe de interactiuni sociale. Doua intalniri in Peckham, una dupa alta, cu doua artiste foarte misto, si o folie de Pick Up ( cafeina+glucoza), ca sa am un remediu in caz de nevoie. Raftul cu pastile energizante din magazin e foarte mare. Oameni alergand in need of a boost. High focus, high energy. Nu iau pastila, dar tin folia la indemana. E trecut de zece cand ii scriu lui J. ca abia acum am terminat, si ea imi zice – “Vizionarea nici nu a inceput inca, te asteptam”. Ok. De ce nu. De ce nu, dar cu un stop in New Cross la Takeshi, de unde imi iau un ramen balsam si apoi sa vedem ce e cu mamele lui J.

Ajung in Brockley, urc niste scari inguste pline de pantofiori de copii. E liniste. Cinci femei la o masa cu pizza si prajituri si pisco sour, una din ele e la prima iesire fara copii in doi ani. Mi-e greu sa traduc sentimentul de “acasa” pe care il am cand intru in camera aia, mai sunt doi copii care au energia pe sfarsite, dupa ce s-au turat cateva ore bune in cele cateva camere, si mamele care sunt zambitoare si cu ochii semi-inchisi, cred ca asta e formularea care surprinde cel mai bine atmosfera: zambitoare si cu ochii semi-inchisi. Din diverse motive, desi si-au propus sa se uite la film la 7, inca nu au ajuns in living. Dar nu e graba, spune gazda, T., oricand vreti voi putem sa mergem. Lucrurile se intampla incet, aerul e moale, J. ma introduce cu o poveste amuzanta din “back in the days”, cand eram impreuna la Master, radem, primesc un pisco, o felie de pizza, simt ca pot sa aterizez. Mergem la un moment dat in living, unde sunt mochete si perne moi pe jos. Am o oboseala ca dupa o joaca de o zi pe un teren incarcat, ma asez pe mocheta si T ma inveleste cu o patura. T le intreaba pe celalalte daca stau comod, ii potriveste multe perne la spate tipei care a iesit-prima-oara-fara-copii-in-doi-ani, “pentru spatele ala al tau dureros”. Imi mai aduce si mie o perna. Copiii vin si se aseaza pe picioarele noastre, unde si adorm. T. le inveleste. Ne uitam la film, ne emotionam, radem. Sase femei cuibarite intre perne si paturi, cu copii dormind pe picioarele lor. Sotul lui T, activist, si-a scris #ceasefire pe palma la shooting-ul de red carpet al filmului.

Cand se termina, suna telefonul tipei care-a-iesit-pentru-prima-oara-in-doi-ani-fara-copii – s-a trezit cel mic. Plange. Se imbraca sa plece, ne organizam rapid. Aflu ca J. a adus monitorul de acasa in brate, ca T nu are televizor si “nu se putea sa ne uitam la filmul asta pe laptop, ca nu mai suntem la camin”. Plecam cu un monitor si cu un copil in brate. Pe drum, J. imi povesteste ca inainte sa plece s-au asigurat ca T are tot ce trebuie in frigider pentru a doua zi: e important sa ne verificam una cu alta. Am intrebat-o daca are the basics: lapte, paine, oua pentru micul dejun. E atat de important sa te asiguri, imi spune ea.