Vorbesc în ultima vreme, povestind despre cercetarea mea, cu prieteni care îmi spun despre tot felul de situații de cunoștințe care se străduie peste puteri să ”rămână” în UK, deși nu li se leagă nici studiile, nici munca, nici relațiile sociale – pare că frica/blocajul legate de ideea de a te întoarce este paralizantă.

E un fenomen de care am auzit de multe ori, și care se leagă și de mitologia, construită ”acasă” ( adică în Ro ) despre faptul că ”ai plecat și ai reușit”. În una din situațiile povestite recent, e menționat și un articol în ziar, laudativ, la adresa unei persoane din ”urbe” care a plecat și a ”reușit” în Anglia. Să te întorci și să admiți că nu ai reușit, pare a fi o înfrângere prin care nimeni nu vrea să treacă. Cu atât mai mult cu cât gloria de a fi reușit ”afară” ( ce încărcătură emoțională poartă acest cuvânt ) este transformată și în mândria familiei.

O poveste auzită în trecut, acum câțiva ani ( sau poate chiar un film despre asta, nu mai știu exact ) descria călătoria unui bărbat român in Anglia, care nu ”reușește” ( nu are stabilitate în muncă, e dat afară, nu strânge bani suficienți, își mai ia și vreo două țepe ca orice român de bună credință ) și trăiește pe sub poduri o bună bucată de vreme, deși celor de acasă le descrie o realitate cu totul diferită. Pentru cei de acasă, acest bărbat are un job stabil, strânge bani și e tratat cu respect. Această discrepanță imensă între realitate și povestea construită pentru cei ”de acasă” mereu m-a fascinat – vine probabil și din încercarea de a nu ”îngrijora”, dar și din încercarea perpetua de a fi pe cont propriu, de a îți recupera demnitatea, de a ”nu te lăsa”, orice ar fi, până când nu vei avea un trai demn într-un oraș în care circulă atâția bani, atâtea resurse, atâtea posibilități. Ce te faci însă când sistemul este construit astfel încât, în calitate de migrant Est European, să fie mult mai probabil să nu reușești? Cât de departe duci lupta și cu ce sacrificii? Și cu cine te lupți, de fapt?