15 ani de București.

15 ani din care primii 3/4/5 sau chiar mai mult, fără să știu cum să gestionez o ”întoarcere” după un an de Londra, am făcut ce văd că mai fac și alții, după întoarceri abrupte – m-am ”aruncat” în muncă. Câțiva ani în care nu am mai văzut orașul decât ca pe un dușman, o iarnă în 2009/2010 cu zăpadă înaltă, o zi albă și douăzeci maronie, în care nu am mai putut decât să înjur și bocorodesc orașul neprietenos în care mă simțeam captivă. Un oraș neprietenos cu tinerii, cu artiștii, cu mine – sau cel puțin așa îl simțeam, sărind din baltă în baltă, în zoaiele post-ninsoare, încercând să dau valoare unor idei pe care le crescusem în serele privilegiate ale caminului de la master, cu un sentiment de absurd din ce în ce mai puternic. Acest ”aruncat în muncă” de după întoarcere, pentru că nu știi cum să gestionezi schimbarea, combinat cu narativa ”adu ceva din ce ai învățat” afară, această misiune semi-sacră a apostolilor diasporei, care sunt datori să ”aducă schimbarea”. Dublu muncă, deci. Dublu muncă, zero reflexivitate. Un fel de mistică a aruncării în muncă ca o plonjare în depresie, dar nu una statică ci una activă, o depresie funcțională, perfect mascată, în care high-ul este când ”reușești” să construiești ceva ( un atelier, un spectacol, o chirie nouă ) și low-ul este norma.

Multe s-au întâmplat în acești 15 ani. Am început la un moment dat să scriu un film care își propunea să redea atmosfera orașului, și atunci au fost primele momente în care mi-am dat voie să văd orașul cu altfel de ochi – să îl observ fără încărcătura emoțională a migrantului confuz – am început să mă plimb pe tot felul de străzi și să fac multe poze. Îi spuneam ”my wonderland”. Am început atunci să îl redescopăr – să îl fotografiez din nou și din nou, cu străzile și contrastele și aglomerările și dealurile și tramvaiele, dărăpănăturile și corporatismele, jegul și hipstereala.

Înainte de toate astea, a mai fost un București al multor plimbări și explorări de adolescentă, obsesii pentru străzi și chioșcuri de cărți, terase și trepte, Motoare și case. A mai fost, scurt în vreo doi ani dintre absolvirea UNATC-ului și plecarea la Londra, un București vrăjit, cu diamante pe strada Franceză și călătorii noaptea prin străzi, case, drumuri cu motocicleta din Expirat în Izvor, răsărituri și valuri de oameni mergând spre muncă priviți cu ochi sticloși de pe terasa Everest, parcuri, zboruri și studiouri, semi-squaturi și grupuri în care totx eram un corp mare, cu multe capete colorate, spectacole jucate în spații care au avut o viață de fluture – Testpoint, La Scena, scene și grădini, curți și ecrane. Toate precare, toate frumoase, toate dispărute.

Am făcut o plimbare în dimineața asta, sfârșit de iulie, random ( wink wink derive, studiată și descoperită în arhivele MDR ) – dinspre Progresul spre Mariott, Cotroceni și Drumul Taberei. Orașul la 8 dimineața vara, când încă e răcoare și copacii par poaspeți, praful de pe străzi încă nu se simte, nu sunt mașini, cei câțiva oameni de la ora aia țin o cafea în mână și se îndreaptă spre muncă, fresh, încă nu nervoși, încă nu epuizați, conectați încă la ce idei, gânduri și planuri îi animă în viața lor de dinainte de malaxor.

Am descoperit dincolo de gardul unei cladiri oficiale, câțiva platani imenși – așa cum sunt platanii pe care îi iubesc cel mai tare și pe care de cele mai multe ori îi văd la Londra- cei mari, cu trunchiul gros, deschis la culoare, cu coroana imensă, și cu textura aceea blând-deschis la culoare, crem/alb, pe care îți vine să o atingi. În București de obicei platanii sunt foarte tineri, de obicei plantați din start prost fără gândul că trebuie să aiba mult spațiu între ei. Azi i-am găsit pe aceștia, păziți de o mare poartă a Ministerului Apărării – un parc privat, instituțional.