Câteva instanțe de muncă, deși nu în Anglia ci pe plajă la 2 Mai și pe trenul de la Mangalia.

Ajungem într-o seară la o terasă mai ascunsă, un loc mai mult pentru cunoscătorii 2 Mai-ului, unde persoana care gătește are un fel de melt down continuu tot timpul cât stăm acolo. E seară, cald, și omul urlă din bucătărie că are zeci de comenzi de pizza, nu are timp, nu are când. La un moment dat iese în trombă, aruncând pe masă un carnețel – ”Scrieți-vă singuri ce vreți că nu am timp! Nu am timp!”. Cineva îi zice tot în bucătărie să nu mai urle că se uită lumea la el. ”Și de ce să nu se uite? Să se uite.” Îi ceartă pe cei care vin să ia comanda de pizza fără să anunțe. ”Așteptați! Nu știu când e gata!” Strigă la ei, la noi, la toată lumea. Strigă că nu știe cât o să dureze, durează mult că nu mai e altă pizzerie în afară de el la 2 Mai. Totuși, pizzele ajung rapid și sunt delicioase. Mai strigă din bucătărie: ”Să aștepte, de ce să nu aștepte? Ei au fost la plaja, eu am stat în bucătărie. Să mai aștepte și ei!”. Reacția clienților la toate astea e vag amuzată/ tolerantă/ șocată, variind între ”ce local exotic, avem și tantrum live” și ”hai să plecăm nu îmi place cum se poartă”.

Altă terasă, cu tineri care par sub 18 ani toți care merg zeci de mii de pași pe zi și traversează în câteva secunde o terasă mereu plină, zeci de mese, zeci de comenzi. Un restaurant duduind și o echipă de adolescenți care transpiră fugind printre mese, cumva mereu perfect coordonați, dându-și indicații, strigând, acoperindu-se ( ”vine cineva să ajute la bucătărie că sunt prea multe vase de spălat?” și imediat apare cineva de la bucătărie dintr-un grup de oameni care arată ca un organism cu mai multe capete ).

Pe tren, într-o căldură de peste 30 de grade în vagoane cu locuri în picioare, cu aer condiționat care ”nu face față, domne”, după cum se exprimă conductorul cu două ore înainte de a deschide geamurile, o femeie în vârstă, mică de statură, în costum CFR, traversează cu o tavă cu cafele, înghețată și senvișuri. Oamenii stau în picioare pe hol, nu are pe unde să treacă teoretic, dar îi coordonează pe toți imediat la stânga sau la dreapta sau ”intrați acolo o dată vă rog că mi se topește înghețata”. Cred că are vreo 60 de ani sau peste. Când o reîntâlnesc la vagonul restaurant ( tot ea vinde și acolo ), e foarte politicoasă și mă asigură că îmi găsește și pungă pentru senvișuri ”vă dau de la mine, tre să am una pe undeva să nu mergeți cu toate astea în brațe”. Se sprijină pentru câteva secunde pe marginea barului- ”doamne ce obosită sunt”.

Pe stradă, îl recunosc pe unul dintre cei care ne-au adus mâncarea cu o seară înainte, la alt restaurant, când avea un zâmbet pe față, o privire prietenoasă, exersată, și costum negru semi-elegant. Merge cu privirea cumva în gol, chipul obosit, un fel de lipsă de vlagă, un fel de extenuare pe care o recunosc. Mă gândesc că e mereu asociată cu momentul ăla de golire de sine ”când pleci de la muncă”, când activitatea aia intensă te-a depersonalizat din nou, când nu mai știi cine ești știi doar că vrei să dormi/mănânci/să-ți rupi capul. Mă gândesc dacă a fost vreodată și altfel, sau cum poți să faci să fie și altfel, munca să nu fie o traumă, un sacrificiu, un viciu, sau dacă știi cum și câte ore poți să muncești ca să nu te rănești, sau măcar să te rănești cât mai puțin, sau măcar să nu te depersonalizezi de tot.

(Fotografie din arhiva personală, din vara 2022)