Cred că mă lasă, în felul lui smucit, să îmi iau la revedere. Pe cele mai neașteptate trasee, ca într-un semi-vis, Vitan-Bobocica-Nicolae Grigorescu-Parcul Carol-Tineretului-Unirea și locuri pe care le-am traversat, amintiri lipite ca niște stickere un pic decolorate, un pic vechi, un pic gata să fie măturate, sau gata să fie luate cu grijă și puse într-un clasor, undeva pe un raft sus, nu cel mai prafuit dar nici cel mai la vedere. 

Cred că Bucureștiul, în felul lui smucit în aceste zile dinainte de plecare mă lasă să îl privesc – cu popasuri de câte o oră în-fața-școlii-copilului-cu-un-buchet-de-flori-să-mai-rezolvi-cu-hârtia-aia, moment de oprire în care te uiți la blocurile și plopii și pomii pe lângă care ți-ai petrecut diminețile, apoi pornești din nou și te arunci în următorul  autobuz, sau mașină, cu o insulă de cafea în soare când mă văd cu Dana și Andreea să le dau plantele și primesc cel mai frumos inel din lume, cu un ocol până în cealaltă și apoi cealaltă parte a orașului, cu un scurt viraj pe Valea Ialomiței, unde măsor cât-de-fresh-sunt după cât de repede sau încet urc cele trei etaje, și unde palierul pe care se aud la plecare prelungile ”Paa! Aveți grijă!”, mă emoționează de fiecare dată, cu lumina lui care ”vezi că se stinge când ajungi la unu, mai apasă o dată pe buton”, cu un viraj la serele Eden, unde Ioanina-Silvia-Johnatan-Octav, sparkly eyes, giddy eyes, reinventări și tandrețe, cu un alt viraj prin mall unde copiii sar din trambuline direct în tava cu Popeyes, și apoi îi cântăm la mulți ani Radei pe terasa unui Tucano închis, seara, unde oamenii au luat în primire mese și scaune și stau ca la terasă deși nu e o terasă, Bucureștiul cu autobuze noi verzi, și autobuze vechi gri, cu Ubere și Tesle și Piața Unirii unde s-au plantat mesteceni tineri, într-o intersecție care miroase a gaz.

Iubesc faptul că nu pot pleca așa, fără un val de adrenalină care tot de oraș se leagă, de oamenii din el, de grupul de elevi de la liceul Elie Radu cu care m-am văzut în ultima săptămână, de parcuri traversate – Izvor, Romniceanu, iubita Gradină Botanică pe care nu am apucat să o mai vizitez după ziua lui Marin, dar unde mi-am revăzut atunci prietenii și am primit cadouri care să ne însoțească în călătorie, toți prietenii adulți la fel de excited de aventura care urmează ca și copiii care își făceau căsuțe din crengi pe dealuri sau alergau prin labirintul din tufe. 

Pe lângă mine, geografia din apropiere este împânzită de plantele noastre prietene: undeva în Titan a plecat rozmarinul, copăcelul al-cărui-nume-nu-îl-știu și gerbera sunt în Drumul Taberei,  bouganvilea și marantha vor petrece toamna în Panduri. 

Ce frumusețe intensă, și ce bucurie intensă să poți face lucruri pe care ți le dorești, fără să știi cum o să fie, dar să poți avea încredere că ai făcut tot ce ține de tine să fie bine, și că ai lângă tine oamenii care au grijă ca tu să fii bine. E un sentiment nou – de încredere. De curaj. Și de autonomie.