Ce povestești mai întâi, uitându-te la ultima săptămână – sau mai exact la primele zile de școală de săptămâna trecută?

Suprapunerea dintre statutul de “second class citizen” cu care m-am distrat săptămâna trecută, și încă un statut împrumutat de la reacția colegxlor, poate oglindit în cel mai prost moment, într-o zi de după o noapte nedormită, prima zi în care ne întâlnim, ne prezentăm, vorbim despre noi- acest al doilea statut, oglindit din reacția pe care mi-o dau două colege care mă găsesc undeva în parcul de lângă școală, unde îmi mănânc cele trei tortilla pregătite de dimineață, această reacție care este: “Ești mamă? Omfg, și te-ai băgat la un phd FULL TIME? I could never do it“. Contemplu cum cade în mine reacția asta, ca și cum mă uit la o monedă care cade undeva pe o gresie într-o fântână adâncă și face un zgomot puternic, cu un ecou și mai puternic, mă uit la tot procesul ăsta cu tot ochiul autoetnografic bine deschis, THE strategy of my life. Pentru că nu e numai “ești mamă”, dar e și “ești mamă și ești aici doar pentru o lună cu ai tăi, pentru că tu ai viza și ei încă nu”, e și definiția lui “hostile environment” cu care lucrez în cercetarea mea on a daily basis. E și părerea mea despre mine, e și istoria femeilor din mediul în care am crescut, și a încercărilor lor, a succeselor lor, poate că e și mama subliniind cu un creion chimic cuvinte în engleză pe dicționar pentru a se pregăti pentru un doctorat în State, la care nu s-a mai dus, și pe care eu, copil de 7-8 ani, l-am urât din tot sufletul pentru că urmă să mi-o fure ( nici o șansă să putem pleca pe atunci cu toții în State sau oriunde).

M-am gândit la ecoul unei monezi, deși ar putea foarte bine să fie și un clopot, poate chiar unul de 19 tone cum e cel despre care am aflat vineri, când am mers cu B și M la o expoziție cu artă din Coreea, și am găsit o cameră în care e reprodus sunetul clopotului supranumit Emile Bell, despre care se spune că, ( înrudire peste granițe cu Ana lui Manole) a avut nevoie de zidirea unui copil în el că să poată să sune:

According to legend, the first bell that was cast produced no sound when it was struck. The bell was recast many times but with no success. The king that had commissioned the bell died thereafter and his young son took over the project with the help of the queen. The son carried out what his father had started but he too had little success. Later, a monk dreamed that if a child was cast into the metal, the bell would ring. The monk then took a child from the village and had her cast into the metal. When the bell was complete, the bell made the most beautiful sound when struck. ( Mai mult aici )

A doua zi după ce am contemplat moneda aia căzând în gol, școala a devenit brusc prietenoasă. Prima sesiune de induction a bibliotecii, care îmi așează inima la loc – sute de arhive, resurse, milioane și mii de studii gata de scotocit. Încă un curs, în care îmi rămâne agățată în minte expresia “the low hum of colonialism” – nu o monedă, nu un clopot de 19 tone, dar un murmur constant, care pare că face parte din peisaj, care pare că adaugă un mic blur contururilor din jur. Îmi e cunoscut acest “hum”. Cu siguranță, dacă nu s-ar mai auzi, lumea ar avea alte forme.

Profesorii și până acum cam totx oamenii din departamentul de Research, ascultă cum îmi formulez topicul și îmi fac spațiu pentru eventuale confuzii. Asta mă liniștește, așa cum o face dialogul cu cineva care e activ interesat în ce ai de spus. Se mai așează rutina drumului, pe care știu deja unde o să am semnal la telefon, unde nu, și cum să evit rush hours. Și discuțiile cu Bogdan despre mâncare, ce luăm, ce gătim, cum gătim, discuții care ne ancorează și mă ancorează din nou, și din nou, și din nou.

Fiecare zi are o mică fereastră deschisă, un nou concept lămurit, o nouă ființă abstractă pe care o contemplu cum își face loc în viața mea, cum ar fi – annotated bibliography, o ființă de cerneală cu corpul mereu în construcție, sau fields – populat de niște mici motorașe-întrebări, despre “care sunt conversațiile dintr-un anumit domeniu?care sunt ideile și conceptele care se discută, cum se oglindesc și formează unele pe altele?”. Învăț să îmi dozez efortul și știu foarte bine care sunt ”monștrii din trecut” cu care mă lupt – 4 ani de studenție la UNATC la începutul anilor 2000, și poate mulți din anii de după, cu muncă-dincolo-de-sine, muncă-până-la-anihilare, pentru că frame-ul de ”trebuie să dai totul” este încă bine mersi peste tot și impregnat în viața tuturor. Trebuie să muncești până leșini, muncă-sacrificiu, muncă-dăruire. Muncă dincolo de orice, pentru că acolo s-a hotărât că stă valoarea ta. Muncă vinovată: ce faci cu tine dacă nu muncești?

Nu mai sunt acolo, și viața-dincolo-de-autoexploatare e uneori ca un vis. Îmi vine să zâmbesc ca și cum am scăpat din gura unui monstru real care putea să mă înghită la propriu – and maybe I did.

Pe drum spre școală, văd pe scoarța unui copac trei ciuperci foarte foarte mici, ascunse aproape în mușchiul crescut pe el. Descopăr o plantă de eucalipt în grădina interioară. Și doi copaci care s-au înroșit primii.