Mai și muncim, dar mai și mâncăm.

Aici câteva note care conțin încărcătura emoțională de acum două săptămâni, adică acum un an pe interior sau doar o zi, cine mai știe ce face timpul cu noi. Calendaristic, la o lună după ce am ajuns în New Cross, avem un ritm de gătit și mâncat și uneori ieșit la un dumpling similar cu cel din București. Începuturile însă au fost interesant de observat.

Să zicem, cam pe 10 octombrie, iată gândurile care apăreau când mă gândeam la mâncare:

”E o întrebare recurentă, dar și un refren care ne adună atenția pe concret, din orice spirale interioare am naviga. Ce mâncăm?

… ceapa e clar regina acestei călătorii. După ce, după șederea în Sydenham ( în primele nouă zile), am descoperit că turtele delicioase de legumă+mălai+ceapă puse la cuptor și mâncate cu sos de iaurt și mentă pot suporta mai multă ceapă, începem să comparăm prețuri la ceapă. Nu o sa redau chiar toate variabilele, dar toate astea conduc spre achiziționarea unui sac de ceapă despre care credem că o să ne țină până în final de octombrie. Nu pare să fie așa. Consumul de ceapă crește progresiv o dată cu fiecare serie de mâncare. Turtele merg și cu ciuperci+ceapă+mălai, dar și cu zuchinni+ceapă+mălai, dar și doar cu ceapă+mălai+făină.

Totul se reia de la zero, rutinele noastre clare de la București, cu cele trei-patru mâncaruri principale pe săptămână, sucite cu alte trei-patru în următoarea săptămână, suficient de variate cât să le putem schimba, se destramă. Rămânem, some how, cu aceste turte pe care le discutăm și rediscutăm sistematic. Cum spuneam, merg și cu ciuperci, dar și doar cu ceapă. Acasă le făceam cu dovlecei. Aici nu găsim dovlecei prea satisfăcători dar sunt câteva versiuni de zucchini decente. Ar putea merge și cu vinete. Ar putea merge și cu morcovi. Ne agățăm de turtele astea ca de singura chestie stabilă din viețile noastre, și încet în jurul lor încep să apară timid niște curry-uri. Cantitățile, condimentele, totul e diferit așa că primele două curry-uri ies un fel de supiță vagă, abia al treilea e decent. Cumpărăm Carribean mild curry, Jamaican mild curry, ne enervăm pe unul că are prea mult turmeric, pe altul că nu e condimentat. Al treilea IESE.

Apare un nou interes pentru zahtar, cât pe ce să luăm două plicuri cu același tip de conținut de la două magazine diferite. Poți să pui pe orice, crede-mă, zice B, care îl cunoștea pe zahtar din trecut și acum s-a activat brusc. Deci new entry – zahtarul. Prima tavă de cartofi la cuptor cu pui și cu zahtar. Usturoi. Am senzația că aterizez după ce mănânc două farfurii și mă abțin major să nu mă înfig și într-a treia.

Pastele cu diverse chiftele se insinuează și ele. Salatele, după cele câteva zile de amorțeală, când la una din cumpărături iau plase numai de legume și fructe, repetând și bombănind ”nu avem destule fructe și legume”.

Ce facem diseară, ce mâncați mâine la prânz, ce îmi iau la școală? Apar hummus-ul, bacon-ul, apar ouăle de dimineață. Fiecare zi mai adaugă un strat de ”ceva” care se așează.

Cafeaua e în primele zece zile un dezastru. Un filtru care o face slabă, sau doar gustul ăla de filtru pe care nu îl suport. Am răbdare până la a doua locație, unde există alt device de cafea, și pe ăla trebuie să îl gestionez și să fiu atentă la el câteva zile, până când IMI IESE CAFEAUA bună.

Fiecare rutină are nevoie de o atenție, ca și cum modelezi ceva nou, undeva unde nu era nimic. Încet, ființa asta nouă se ridică și face câțiva pași și începe să aibă o viață proprie: senvișurile de dimineață deja au ingredientele lor de bază în frigider, bucătăria are câteva spice-uri pe care le putem rula și destule legume. Biscuiți și ceai. Ce mâncăm, momentul de verificare și de aterizare tradus de fapt în- pe ce ne sprijinim? Cum ne organizăm atenția, cum ne sincronizăm să continuăm să vorbim despre cum vrem să trăim? Cum trăim?

Ce mâncăm diseară? Încep să rămână castronele cu ceva-neterminat-din-găteala-de-ieri, ceea ce înseamnă că organismul lui ”ce mâncăm” începe să aibă o viață proprie, încep ”să fie” chestii în frigider. Asta nu înseamnă că gătitul se întâmplă de la sine. De cele mai multe ori, Bogdan gătește. Vorbim despre ce o să facem, despre ce să cumpărăm, și Bogdan face 85% din gătit, asta doar ca să nu zic 100% pentru că mai fac și eu un bacon din când în când. Nu găsesc quinoa, my go-to aliment pe care mi l-am asumat la București și pe care acolo îl gătesc din când în când, o dată pe săptămână când ”fac ceva cu quinoa, văd eu”. Aici nu fac nimic cu quinoa și nu fac nimic din zecile de rețete de salate de pe Pinterest, s-a închis sertarul ăsta din capul meu. Bogdan ține focul aprins, maxim mă învârt pe lângă el în bucătărie și îi povestesc cum a fost la școală. Mai tai o ceapă. Mai rad un dovlecel. Mai deschid o bere.

”Ce mâncăm?” creează spațiul pentru asta – cât timp o să stăm în bucătărie, ce se va întâmpla acolo. Ce o să fiarbă. Ce condiment mai ia fatza azi. Ce mai testăm.

Una din ancorele cele mai puternice, cele mai tandre, cele mai dătătoare ( în sensul literal ) de viață.”