A doua zi din acest an când ajung la May Day Rooms, în camera lor de citit cu vedere la Fleet Street – nici nu știu de unde să încep să povestesc despre acest loc, unde o mână de oameni și foarte multe cutii, cutii și iar cutii te pot face să ai link direct spre o istorie care nu e mainstream, nici publicată prea des și în mod sigur nu face parte din multe manuale. Cred că folosesc cuvântul link aici ca o modalitate a creierului de a se ”apăra”, creierul digital care se prelungește prin degetul fizic, care accesează informație cu o atingere, cu un ”touch”, cât se poate de sanitar și de neangajat în vreo realitate fizică.

La May Day, această atingere e cât se poate de fizică. Sunt cutii, puse una peste alta într-o cameră cu multe rafturi, cu etichete care rezumă conținutul în două cuvinte, și pe care le poți accesa urcându-te pe un scaun, sau pe un scaun și apoi pe o masă, cum face Lukacs, colegul de la arhivă, care m-a ghidat și prima oară, în Mai, și acum. În aceste cutii, sunt materiale din anii 60/70/80, uneori chiar scrisori, uneori postere sau ediții super fragile ale unor pamflete, reviste DYI – unele sunt prinse cu grijă cu o agrafă, unele în protecție de plastic, unele ascunse în plicuri din care se desfac desene și imagini. Atingerea e speciala – nu e un scroll. E o descoperire, si e dublata de atentia de a nu distruge bucata de istorie cu care lucrezi.

Ce e în toate materialele astea? De exemplu, informații despre cum s-au organizat oameni să își negocieze drepturile de muncă. Sau despre cum vorbesc despre ce e important sau nu in legatura cu munca lor. Pamflete scrise și realizate de grupuri de oameni care pornesc de la, in general, actul simplu de a vorbi despre ce e important pentru ei. Fotografii, colaje, cărți. Istorii despre mișcări foarte rar documentate. Istorii alternative, care pornesc de la ideea că ”nu putem schimba nimic în lume” este, poate, un gand care ar fi cu usurinta demontat daca am gasi metodele potrivite de a vorbi despre asta.

Joi am sapat intr-una din cutiile pe care scria ”Schooling & Culture”. Am facut vreo 200+ de poze, dintre care au ramas cu mine cele de mai jos: prima, pentru ca se leaga cu discutia despre cum trebuie sa fii ca “sa reusesti”, orice ar insemna asta – si care se leage de refrenul cu “Eastern Europeans are really hard working” . A doua, pentru ca ofera o forma foarte interesanta de document – care reproduce o discutie dintre, de exemplu in cazul acesta, cateva eleve in legatura cu sexismul experimentat intr-una din primele scoli “mixed gender”, la sfarsitul anilor 1970. Iar a treia pentru ca problematizeaza ideea de “teme” intr-un mod minunat, si – mai ales – cu vocea unei persoane tinere. Ca parinte care de multe ori poate fi prins in jocul de putere “Fa-ti temele pentru ca asa trebuie!”, cred ca perspectiva asta poate fi tare folositoare din cand in cand – macar pentru a lasa loc de exprimare celor fata de care ne aflam intr-o pozitie de putere.

Toate trei imaginile din arhiva May Day Rooms.