Vin de la o piesă de teatru care încă îmi stă în amintire, și vorbesc la telefon despre altă piesă de teatru la care se întâmplă niște repetiții intensive cu adolescenți. Ca în zilele bune când nu existau google maps și îmi desenam hărțile locurilor în care trebuie să ajung pe hârtia unui carnețel, la începutul acestei călătorii m-am învârtit timp de 20 de minute în jurul unei intrări de tren pe care nu o găseam – în timp ce ascultam la căști înregistrarea pentru cursul de luni despre “What kind of thing is neoliberalism?”. 

Peckham Queens Road, stația de tren cu pricina, care e pe o pasarelă înaltă, a rămas pe pasarelă pentru mine în timp ce eu m-am învârtit în cerc la baza ei – nu am văzut unde e semnul de “overground”, am crezut că e alt tip de tren și așa că m-am tot plimbat în sus și în jos în timp ce spionam un tip pe bicicletă care mersese în ritm cu mine și se oprise pe stradă. Ochiul mereu vigilent rezervă un 1% posibilității ca tipul chiar să te urmărească, dacă sta în același loc pe bicicletă în timp ce tu dispari spre o intrare și apari dinspre alta de trei ori la rând. Tipul însă nu mă urmărește iar eu reușesc să ajung la Battersea Arts Centre unde văd spectacolul lui Khalid Abdhalla. 

Plec cu gândurile explodate după piesă lui Abdhalla – o să scriu și despre asta, încă e o experiență intensă care se digeră. Îmi înlocuiesc gândurile despre piesă cu ascultatul cursului din căști, intru într-un tren, cobor în altă parte decât trebuia, rămân pe peron să aștept alt tren și uite așa în acest dans în care între timp vorbesc cu colegul din București despre emoțiile tinerilor dinainte de spectacol, ajung spre ușa unui alt tren în care după ce urc, mă trezesc în fața unui grup de tineri beți care strigă la mine. Nu înțeleg încă ce, vorbesc cu Iulian care zice hai că te las, distracție plăcută, eu îi zic ce distracție că sunt în tren, și apoi când fac focus pe oamenii care îmi zic lucruri, văd că au microfoane de karaoke la care cântă, și îmi strigă că să cant și eu. Sau ceva. 

E un grup de vreo 5 băieți și 5 fete despre care aflu ulterior că s-au îmbătat la Bingo ( nu e trecut de 6pm, sâmbătă după amiază), și care sunt înconjurați de oameni care privesc jenați în telefoane sau către vârfurile pantofilor. Tipii din grupul de tineri betzi, sunt foarte vocali și răcnesc spre mine ceva cu “sing, will you sing for us?”. Opțiunea să fug în alt colț al vagonului nu îmi surâde, de ce să mă mișc eu, am dreptul fix la locul în care am nimerit, așa că le răspund că de cântat nu cânt, însă pot să le sugerez ce să cânte dacă nu mai au idei. Ei răspund cu niște sunete dezarticulate, fetele din grup îmi transmit prin priviri intense că le e jenă, una din ele zice “Nu suntem cu ei, aoleu iartă-i” etc. Tipii vor sugestii, le zic ceva ( “Destination unknown”, cu care am rămas în cap de la spectacol), și în timp ce colegii urlă destination unknown-known-known, unul din ei se ridică și vine să îmi facă gluma cu ”ce ai aici pe guler, te-am păcălit”, mă feresc și îi zic mergi la loc, nu facem așa, este rude să facem așa, nu e frumos. Zice defenisv “aș a joke, it was aș a joke”, fetele din grup îmi zic iar că să îi scuz că sunt toți niște imbecili, le pare rău, etc, îmi complimentează fardul și încearcă să poarte o conversație drăguță în timp ce băiețîi încep toată sharada cu “Where u from? Spain, Portugal?” Eu zic – mai spre Est. Tăcere. Est, Europa, repet. Eastern Europe. “Take a guess.” Albania? Zice cineva. Nu, zic. Iar tăcere, nu mai au alte opțiuni. România zic. “Immigrant!” strigă unul din băieți, “PhD student!”, îi strig înapoi peste culoar, hotărâtă să nu mă uit în papuci cu rușine cum fac deja toți colegii de vagon. “She’s a PhD student you moron!”, strigă și una din fete. “And what if I’m an immigrant aș well?” apuc să întreb, “No, not a problem”, îmi mai răspunde unul dintre ei, însă ceilalți băieți deja sunt pe telefoane și încep să recite chestii în română – “maa booocoor să te conoosc”, “coaeee”, “pewwla”. Cum se zice în română “idiot?” mă întreabă una din fete. Fix la fel, îi răspund – și în timp ce fetele le zic în română băieților că sunt niște idioți, ei cântă voioși “pewwla miaa”, iar eu ajung la stația mea și cobor urându-le distracție plăcută în continuare. În New Cross, ca de obicei, un apus superb mă conduce spre casă.

Pe una din fete o recunosc câteva zile mai târziu în centru, pe undeva pe Fleet Street în șuvoiul de oameni îmbrăcăți la costum în zona business- o văd în fața mea îmbrăcată super-office, toc cui, sacou strâns, fustă pai, privește înainte, ne vedem – mă recunoaște pentru o secundă în intervalul în care apuci să te vezi cu cei care merg pe contrasens pe o stradă aglomerată. Ceva ca o amintire îi apare în ochi, îmi zâmbește jenată, pleacă mai departe. Îi zâmbesc și eu.