(Imaginea din header-ul acestui articol este o lucrare realizată de Petruț Călinescu, în cadrul proiectului ”Mândrie și beton. După 10 ani” . Schița acestui articol a stat în laptop înainte de a începe furtuna alegerilor – cu atât mai mult cu cât polarizările din social media și de peste tot sunt din ce în ce mai mari, cred că discuțiile despre muncă sunt utile – ele fac parte dintr-o nevoie de a încerca să înțelegem, poate, situații mai complexe decât pot fi cuprinse în posturi inflamate pe Facebook. Criza în care ne adâncim se leagă poate și de lipsa dialogului despre cum muncim, cum ne-ar fi mai bine să muncim, cine devenim în relație cu ce muncim, cum îi privim pe cei care muncesc altfel decât ”noi”. )

Înainte de Whatsapp și telefoane, exista practica de a trimite acasă un mesaj filmat pe casetă video despre cum îți e în străinătate, ”la muncă”. Ajungea caseta video acasă, și familia afla despre cum îți petreci zilele, cum locuiești, ce mănânci la masa de seară. 

Există un fenomen numit ”Sindromul Italia”, care se leagă de un tip particular de depresie, dezvoltat în mare parte de către persoanele care merg la muncă în Italia – și în mod special de femeile care merg la munca de îngrijire. 

Există ceva numit ”blestemul betonului” – și anume, construcția unei case de către părinți pentru copii care cel mai probabil nu vor să se mai întoarcă niciodată. 

Există o legătură între faptul că unele case care încep să fie construite de persoane care pleacă, sunt într-o perpetuă dezvoltare – pentru că este cel mai concret mod de a arăta că persoana respectivă are succes, că ”îi merge bine”. Faptul că mai apare un etaj, că se mai înlocuiește un acoperiș, că se schimbă periodic o fațadă este legat de asta. Așa văd oamenii din jur că ”îți merge bine”. Este, așa cum i-a spus Bogdan Iancu la ediția despre ”Muncă și identități în mișcare” a conferinței de pe 11 noiembrie de la Muzeul Țăranului Roman, o ”manifestare a hărniciei”. 

Toate astea și multe altele au fost notate în telefon în timp ce asistam la conferinta coordonată de Bogdan Iancu, co-organizată de Iuliana Dumitru la Muzeul Țăranului Român în cadrul ”Conferințelor de la șosea”.

S-a povestit acolo despre trei proiecte pe tema muncii sezoniere prestate de persoane plecate din România, ”în afară”: ”Nu vorbim de sclavie modernă” ( prezentat de Nona Șerbănescu), „Mândrie și Beton. După 10 ani” ( prezentat de Petruț Călinescu ), „Geografii ale despărțirii. Italia” ( prezentat de Ingrid Ene ). 

În timpul discuțiilor, Nona povestește despre cum în 2020 când, ca să o citez aproximativ, ”ni se crease impresia că dacă ieșim pe ușă din casă o să murim instant”, la televizor apăreau imagini cu muncitori din România care se îngrămădeau la aeroport să li se ia temperatura pentru a putea pleca în Germania la cules de sparanghel – iar asta îi trezește întrebarea cum de pentru ei nu se aplică aceleași reguli? De ce ei se expun pericolului și sunt lăsați să își riște sănătatea, pentru ca apoi, paradoxal, tot ei să fie acuzați că ”aduc virusul în țară” atunci când se întorc? E o perioadă care, pentru mintea noastră trecută de atunci prin șocul unui război în vecini și un genocid câteva țări mai încolo, pare foarte departe. Dar nu poți să nu observi complexitatea situației, când te întrebi mai întâi: nu putea oare Germania în anul ăla să trăiască fără sparanghel? Și apoi – dar dacă nici acolo nu ar mai fi fost nevoie de muncă, câți oameni ar fi rămas sub limita sărăciei pentru că nu ar fi avut nici un sistem de protecție și nici un loc mai aproape unde să lucreze pentru lunile acelea? Nona mai povestește situații și mai tragice în care câțiva dintre oamenii plecați/trimiși la muncă mor pe câmp în plină pandemie – ca și cum ar fi plecat la război. 

Într-un fel, mereu plecarea asta la muncă e cumva, la un nivel mult mai puțin violent și poate nu la fel de simbolic, ca o plecare la armată ( sau se simte așa uneori acut în medii de lucru construite pe logica neoliberală). Implică în mod sigur disciplină, și uneori chiar un tip de uniformă pe care trebuie să o porți. Implică o ruptură în continuitatea vieții de familie, sau cu apropiații, și implică o doză de necunoscut în care persoana care pleacă se avântă. Implică un fel de ”ruthlessness” care te face să poți lua decizii lipsite de umanitate. Și din care iată, acum mulți ani, trimitea casete video despre ”cum e viața pe acolo”, sau acum – sună pe Watsapp și mănâncă la distanță cu familia.  

Uneori, din acest ”la muncă” te întorci epuizatx și nu vrei să vorbești despre cum ți-a fost ziua. Sau cu spaimă pentru ceva ce ar putea să se întâmple dacă nu faci cine știe ce. Sau cu satisfacție că ”s-a terminat” și ai ajuns acasă. Sau cu ”mai am ceva de terminat”. Sau cu foarte mulți nervi pentru o situație de nedreptate. Sau cu entuziasm pentru ceva care s-a întâmplat și te mulțumește. Pleci către, și te întorci de la, și între cele două momente se întâmplă lucruri care te modifică. Uneori, schimbarea asta se simte în oase, în piele, în stomac. Uneori, îți găsești tot felul de mecanisme care să își țină mintea cât de cât vie pentru cele 10 ore de … cules castraveți din poziție orizontală, purtat de o mașinărie imensă, sau cules sparanghel într-o lume în care toată lumea stă închisă în casă ca să nu moară dar tu poți circula totuși, sau de ridicat și șters trupuri bătrâne care nu îți sunt intime, care îți sunt străine, care nu se supun, care uneori te disprețuiesc pentru că nu știi engleza, sau italiana, sau spaniola. Sau pedalat kilometri prin trafic cu o cutie frigorifică în spate, ducând mâncare către tot felul de oameni. Sau, sau, sau.  

Se spune în unele studii pe care le citesc, că persoanele care vin din Europa de Est la muncă sunt considerate forță de muncă foarte bună pentru că ”muncesc mult și fără să se plângă”. 

”Cum a fost azi la muncă?”, se întrebă adulții când ajung acasă. ”Nu mă mai întreba.” E unul din răspunsurile frecvente. 

ȘI totusi, ar fi ATATEA de vorbit. Poate nu numai despre ce a fost greu, mai intai, ci si despre cum faci fata greului. Și poate despre care e ”greul”. Vine din alienarea fata de ce faci, sau poate vine din munca emotionala ascunsa pe care o depui fara macar sa stii sa o numesti, poate vine din distanta pe care o ai fata de casa, sau din chiar activitatea pe care o faci, si care e grea. 

Ingrid Ene, organizatoarea expozitiei ”August infinit”, povesteste că foarte multe din persoanele intervievate nu vor să își aducă aminte ( pe drept cuvânt ) experiențele extrem de grele prin care trec la muncă. Nu vor să vorbească despre asta, nu vor să povestească. 

Probabil, poza cu copiii care se vede pe ecranul telefonului e unul din ”talismanele” care te fac sa te poți întoarce a doua zi la muncă. Tot Ingrid povestește despre felul în care, pentru grupul cu care a lucrat, să își imagineze un ”august” în care își iau concediu să vină în țară este singurul mecanism de ”coping” emoțional. Chiar dacă uneori nu ajung ani la rând, proiectia unei luni ”în august” în care vor ajunge acasă este uneori vitală.  

Citesc că a apărut o publicație despre un alt domeniu în care munca este de multe ori precară și vine cu mari costuri emoționale – în numărul 4 al revistei de bandă desenată documentară POC.  ”POC!#4 aduce în prim-plan un nou subiect relevant și prea puțin discutat în societate legat de viața noastră profesională, și anume munca emoțională. În special, munca emoțională purtată de cei și cele din sectorul non-guvernamental. Fie că vorbim de activism civic și de mediu, de jurnalism independent, de cultură și artă, mecanismele din spatele muncii non-guvernamentale și impasurile ei sunt deseori similare.” 

Practica de a vorbi despre munca pe care o facem poate duce, poate, și la felul în care încercăm să înțelegem de ce o facem, cum o putem face mai bine – și nu în sensul de productivitate, ci de cum ne putem organiza sau măcar gândi la condițiile în care vrem să muncim, pentru cine, cât timp, ce ne aduce și ce ne costă, cine mai face munca asta, cum găsim și cum vorbim cu persoanele care fac o muncă similară cu a noastră.