”Nu ne-a mai lăsat Șoșoacă să plecăm, că suntem, cum ne-a zis, trădători” zice cineva lângă mine, când în sfârșit ne așezăm în avion după întârzierea de o oră și statul la poartă de o oră și jumătate și în autobuzul spre avion altă jumătate de oră. În stânga mea, peste coridor, cineva îl privește pe tipul care a zis gluma cu Șoșoacă și, ca de atât de multe ori în ultimele zile, nu îmi dau seama dacă e împotrivă/sau cu. Încă o divizare, fix asta mai aveam nevoie în diaspora – care e și subiectul prezentării mele la prima conferință din viața mea.

Avionul ajunge cu întârziere, și aflu că între timp doi copii ( M și R, prietena lui) au stat la București cu sufletul la gură așteptând aterizarea. Au vorbit despre cât de îngrozitor e când mama ta e acolo în aer și nu îi merge telefonul și nu știi nimic despre ea. Prietena mea I. îmi spune că poate de la tot hype-ul lor nu am reușit să găsesc stația de metrou când am coborât din Liverpool Street – și când, conform tradiției care spune că din când în când toate hărțile mele dau eroare, m-am învârtit în jurul gării cu două geamantane și cu un telefon din care duduia Watsapp-ul cu ”ai ajuns? putem vorbi?”.

Copilul s-a liniștit când am ajuns în sfârșit în Clapham ( a doua oară la acest Airbnb blând și prietenos) și i-am făcut turul camerei pe apel video. Când realitatea mea a căpătat o imagine și pentru el, vocea i s-a destins, lacrimile din colțul ochilor au dispărut și ne-am relaxat cu toții vorbind despre cum ne-a fost ziua, eu in Clapham, ei in București.

Clapham e blând, mă plimb prin zonă, gazda mea plantează avocado, în fața ferestrei în fiecare dimineață vine o veveriță să bea apă dintr-un vas special pus pentru ea – o fotografiez și i-o trimit lui M. Vorbim în fiecare seară, am o dilemă cu un unt: nu am putut să mă abțin și am cumpărat untul meu preferat cu sare, pe care evident nu o să apuc să îl mănânc în trei zile, oare o să pot veni cu el? Mi-l confiscă vreo cineva? Nu știm. Drumurile sunt, de data asta, bine cumpănite, nu alerg, am cîteva cursuri, o întâlnire și merg în Whitechapel să cumpăr un sari pentru o fetiță din Iran care locuiește în București și care va purta sari-ul într-un spectacol despre Eminescu. Aceste suprapuneri mă amuză atât de mult, încât îmi vine să decupez o poezie numai cu evenimentul ăsta:

Mă duc până în Whitechapel să cumpăr un sari pentru o fetiță din Iran care locuiește în București și îl va purta într-un spectacol despre Eminescu.

La conferință, povestesc despre istorii ale diasporei și felurile în care a fost portretizată de-a lungul timpului – și în Uk și în România. Salvatori/lași/trădători de-o parte, muncitori/hoți de cealaltă, purtători de boli de ambele părți în timpul pandemiei – uneori cu drept de vot, alteori ”mai bine fără”, așa cum de fiecare dată la alegeri o parte sau alta strigă că de ce mai votează și ăștia din diaspora dacă oricum au plecat? Se și râde, eu mă și încadrez în timp – succes. În acelasi timp în paralel, Marin se duce cu clasa la Casa Poporului să cânte tot ceva cu Eminescu, într-o expoziție despre Eminescu – nu e clar care e publicul, ”cântâm și noi cui vine pe acolo” îmi zice confuz. Vorbim în pauză despre cum ne-au mers evenimentele, foarte bine amândoi, s-a cântat, s-a prezentat. La finalul prezentării mele, o femeie vine și îmi zice că nu s-a gândit niciodată la România ca la o țară pe care o poate vizita – ”mereu am avut senzația că e o țară gri și neprietenoasă, dar din câte aud acum, pare că aș putea merge, îmi zice. Deși aș vrea să fiu directă – crezi că aș avea o problemă din cauza asta?” ( Și își atinge mâinile și pielea non-albe, zâmbindu-mi jenată). Cred că nu ai avea probleme, românii sunt rasiști cu alte tipuri de piele din păcate – tu aș zice că o să fii binevenită. Super, îmi spune. ”Am auzit că e un loc bun să mergi să îți faci dinții, o să merg și eu la vară.”

După ziua cu conferința, avion spre București – de data asta, vecinul meu este un domn care vrea să convingă o persoană care stă la coridor să se mute la geam, deși ea dă semne vizibile că nu vrea. ”Da nu știi ce bine se vede? E spre binele tau!”, o tot pistonează ”Eu îți fac un bine”. Eu intervin fermă ca o doamnă învățătoare, ”Da’ mergeți domnule și stați acolo la locul dumneavoastră, nu vedeți că nu vrea?” Apoi îmi dau seama că eu stau la mijloc fix lângă el, dacă am norocul ca glumețul să fie și agresiv, mă gândesc, am pus-o. Petrec următoarele trei ore evitand compulsiv orice punct posibil de contact, citesc pe telefon, domnul nu e agresiv, mai face un pic de conversație apoi adoarme. Când aterizăm, o doamnă din spate strigă cuiva în față: ”Vasile! Nu uita punga!” Vecinul glumeț se înviorează: ”Acolo aveți banii, așa-i?” Da, zice doamna zâmbind și ea a glumă. ”Mai bine aveați o bombă, doamnă, le puneați o bombă la derbedeii ăștia, ce-are?” – zice el tot cu intonația de glumă și doamna îl privește blocată: ”Păi de ce domle că sunt bani munciți”, îngaimă și se grăbește pe coridor în față. La fel fac și eu, repede spre banda care mă va duce spre casă – și în mașina care mă duce înapoi pe bd Timișoara – unde scot din bagaj untul ( !!) , mâncăm un tzatziki cinstit și vorbim despre cum ne-au fost zilele.