E ultima seară din cele patru de când I, F și R au venit în vizită. Stăm în fața unei mese pline cu fructe exotice – după o zi plină cu Tate, Borough Market și China Town, și după alte câteva zile pline cu Hyde Park, și Brighton, și Catford. Patru zile cu soare. Jackfruit, maracuja, snake fruit, mangosteen, guava.

Londra din trenuri și autobuze și metrouri. De la geam, de pe pod, din vitrinele restaurantului posh de la Tate Modern etaj 6.

Ne uităm la fructele astea ca la o ofrandă, cele patru zile rezumate perfect în ce se află în fața noastră. Copiii noștri sunt privilegiați să poată avea asta casually în față, într-o oarecare zi de duminică, fructe culese de cine știe ce mâini din cine știe ce colțuri ale lumii. Copiii noștri au mâncat pe pâine Londra în ultimele zile, rup coji, mușcă, taie, gustă. Le vorbim despre asta și despre cum nu oricine și nu oricând are ocazia să primească ofranda asta. Atunci când primim, mulțumim. Atunci când primim, nu uităm să și oferim.

Rada pune pietricele din Brighton pe stâlpii de lângă gara din Catford Bridge, într-un gest frumos și misterios: le aranjează pe câte un stâlp, ca pe un mic cadou. Un barbat face un grătar în fața stației de tren, Rada merge și îi dă o scoică: ”I just wanted you to have a present from the seaside”.

Mă întrebam anul trecut cam tot pe acum, prin martie, cum o să arate relațiile mele de prietenie după ce ne vom muta. Pentru că, pentru mine, relațiile de prietenie sunt printre acele relații care m-au salvat din cele mai adânci alienări, și care presupun tot atâta muncă emoțională câtă satisfacție – relațiile de prietenie creează un teritoriu de ”împreună” în care înveți și reînveți să asculți, să întrebi, să oferi, să primești. Să îți iei și să dai spațiu. În care îți ții și menții viața. În care înveți că meriți iubire și grijă fără să le legi de cât de mult sau bine ai ”produs” în câmpul muncii. Și în care putem păstra și exersa empatie, în contextul în care unul din cei mai puternici oameni ai lumii vorbește despre faptul că slăbiciunea cea mai mare a oamenilor este empatia.

Anul trecut nu știam dacă tot ce am construit în ultimii șapte ani – prieteniile cu persoanele astea minunate care fac parte din viața mea, și cu copiii lor, vor mai fi. Narativa – ”am plecat să studiez la Londra” putea foarte bine să taie legăturile, brusc și cu violență. Narativa muncii profesionale care pârjolește câmpul și câmpiile, care pune un zid transparent, alienant, al lui ”am de lucru, sunt ocupată”, al lui ”sunt epuizată și nu mai am timp decât pentru muncă și somn”. Am trăit atâția ani în această paradigmă, încât nu îmi permit să ajung acolo din nou. Nu suport ruptura bruscă, tăietura smucită a schimbării – ca atunci când scoți o plantă din pământ și pentru că nu ești atent îi tai rădăcinile și nu va mai prinde niciodată. La fel simt, cu prieteniile, dacă nu ești atent nu se vor re-planta când schimbi terenul.

Mă întrebam asta și nu eram sigură nici în toamnă, când am venit, dacă pixelii și căsuțele de Zoom vor fi suficiente pentru a păstra atenția și dragostea, grija, privirea – nu știam dacă rădăcinile au fost scoase cu grijă din pământ pentru a fi replantate.

Înainte să plecăm, celelalte prietene ale mele, D și A, au venit până la o cafea, vizavi de blocul meu, să ne vedem rapid. Am petrecut jumătate de oră la soare, ele între un drum și altul, eu și M între un bagaj și altul. Ne-am îmbrățișat, am râs, am plecat.

Cu P, nu reușesc să mă văd ”până plecăm”, deși ne tot promitem din iarnă, dar cumva ceva se întâmplă și P vine pentru câteva zile la Londra, fără legătură cu drumurile mele, și îmi scrie că vom zbura cu același avion. Zburăm o bucată de drum una cu alta, așa cum în toamnă la întoarcere ne-am nimerit tot în același aeroport – noi așteptând bagajele și ea venind după minunatul spectacol ”Translucid” jucat la Timișoara.

Apoi, I. și familia ei în vizită, și sentimentul împărtășirii locului și deschiderilor pe care le aduce orașul ăsta – și sentimentul că rădăcinile sunt bine, florile au prins.

Apar și flori noi, acum când primăvara începe să mijească tot felul de mirosuri și petale. În primul weekend, mergem în Kent unde prietenul meu M își serbează 50 de ani. M tot plănuiește din toamnă cum să închirieze un loc unde să își adune prietenii din Londra și de aiurea pentru weekend – și așa am ajuns într-un hambar-devenit-studio în Kent, unde 30 de oameni vorbind amestecat greacă, engleză și pe alocuri română, gătesc paste împreună, merg pe un deal în drumeții, cântă și dezleagă riddles spuse de o fetiță de 11 ani, care sare în mijlocul unui pub ”de adulți” și zice de destule ori până lumea devine atentă: ”Ok, I have a riddle for you”. Seninătatea fetiței căreia nu-i pasă dacă o ascultă adulții, și care repetă până când ei sunt atenți – și care își spune ghicitoarea făcându-i pe toți să-și bată capul până o rezolvă- asta e o floare nouă și minunată pe care o privesc ca pe ceva nemaivăzut.