Există deja o pungă cu haine undeva pe sub patul lui J., pe care am plasat-o în toamna trecută. Există și un plan pentru o a doua, pe care o putem lăsa acum ca să o luăm înapoi la toamnă. Ca să nu ne cărăm cu o sută de trollere de haine. Părea simplu: am lăsat una atunci, mai lăsăm una acum. Prima s-a întâmplat mai ușor, din poigne, între o vizită și alta.

A doua a devenit un proiect strategic. Ce a facut-o să devină un proiect? Baletul diplomatic dintre ”dacă J nu răspunde la telefon pentru că e mega ocupată, pot eu să vin peste ea cu rugămintea să ne mai găzduiască încă una?” și ”poate până la urmă găsesc pe altcineva”. Enter stage posibilitatea de a o întreba pe E. Dar și gândurile că dacă cumva J îmi răspunde la telefon, o să îi zic repede și de pungă. Enter stage, gândurile despre faptul că poate femeia e epuizată, terminată, super over worked de responsabilități, single mother, job nou, iar eu nu mă gândesc decât dacă îmi răspunde sau nu la telefon ca să îi dau punga. Inițial, era un troller ca idee- pentru că J a zis că ar prefera dacă îi mai aducem haine, să fie troller nu pungi, însă după ce nu mi-a răspuns la telefon și m-am gândit că o putem plasa în altă parte, s-a reîntors varianta planului cu punga.

Varianta de a o întreba pe E. e foarte posibilă, deși și acolo apar câteva complicații – enter stage gândul ”debaraua prietenului lui E ocupată de pungile cu haine ale prietenilor ei est europeni”. Este, undeva ca micro-posibilitate, posibilă și varianta de a-l întreba pe M, care stă mai aproape însă cu care m-am văzut o dată în viață. Și care a zis și că mă ajută cu câteva recomandări de școli pentru Marin, ar fi too much mă gândesc, sau poate nu ar fi, poate aici e valabilă rețeaua, momentul de înțelegere în care oamenii care circulă printre geografiile astea dezvoltă de fapt o ușurință a preluării/plasării de pungi, borcane, pachete. Lucrurile circulă diferit, acasă se mută între un loc și altul, normal că te ajut.

Mi-am adus aminte random de momentul când un prieten vechi a plecat în State și și-a împărțit lucrurile prin diverse apartamente din București ( stătea la cămin ). Sub canapeaua mea au stat ani întregi niște mingi de tenis și câteva suluri cu afișe. Sau de momentul când colegul meu japonez de la UNATC s-a decis să plece din România după un an la regie teatru, și și-a împărțit și el lucrurile – cuiva i-a dat mașina ( o Dacie), altora hainele și ce își mai luase prin bucătărie. Nu am fost la împărțirea aia dar am rămas cu senzația că, într-un fel, Kazu pe care îl știam s-a pulverizat în zeci de obiecte pe care le-a împărțit în zeci de mâini, și s-a dus să se întrupeze înapoi la el în Japonia în alte variante și alte posibilități de existență.

Mi-a mai venit în minte un moment când eram în State și T, în perioada aia aproape necunoscut, m-a rugat mult să îi aduc o pereche de adidași de firmă. Și mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume – probabil și acum mi s-ar părea.

E interesant ce flexibilitate articulează granița apropo de disponibilitatea asta a oamenilor de a duce/lăsa/aduce lucruri pentru oameni pe care aproape nu îi cunosc. Dintr-o țară în alta, chiar și dintr-un oraș în altul, parcă ține – în schimb nu cred că mi-aș permite să rog pe cineva să îmi aducă și mie ceva din Drumul Taberei în Pantelimon. Deși, când era pandemia în plin val, țin minte niște planuri pe care le făceam cu un vecin de la marginea cealaltă a Drumului Taberei să merg să îi duc o sticlă de spirt, incongnito, cu bicicleta.

Ce e în pungile noastre? În prima, vreo 6 perechi de șosete de lână tricotate de baba Angi, și câteva pulovere. Ale lui M probabil au rămas toate mici. A doua, încă în construcție, așteaptă să devină realitate și să afle în ce debara sau sub ce pat ne va aștepta să ne întoarcem.

LE – am aflat, punga ne va aștepta peste vară în Brixton.