( Imaginea din header-ul acestui articol este parte din zine-ul ”Sick note culture”, de Rachel Rowan Olive, expus în cadrul colecției ”Zine Forever!” la Wellcome Collection)

Am început să scriu un post despre ce am făcut în ultimul an la doctorat – un post așezat, cu informații și teorie. Însă felul cum se scriu drafturile pe acest blog nu e cel mai linear – alături de postul despre primul an, în căsuța vecină stă încă unul despre cum eu și J ne-am ținut de mână pentru câteva minute într-un Uber, noaptea, în timp ce copiii noștri spuneau glume în engleză. Și despre cum gestul ăsta mi-a așezat sufletul la loc, după ce timp de câteva săptămâni, cuvintele ”am de muncă, am mult la job” mi-au furat prietena.

Dar azi nu e nici unul nici altul – azi e compulsia care de o săptămână îmi locuiește jumătate de creier: cum găsim chirie? Valuri logistice de muncă emoțională intensă au fost multe anul ăsta: cel mai intens aș zice în mai, când am aflat că trebuie să avem o sumă cu multe zerouri în cont ca să putem aplica la viză. Am lucrat despre asta un material numit ”How to smile like a good Immigrant”, pe care l-am prezentat la TaPRA PGR Symposium 2025. Cu două zile înainte de conferință, după o plimbare superbă cu E. la arhivele de zine-uri de la Wellcome Collection, o nouă alarmă logistică s-a aprins: începe faza căutării de chirie, pe care am amânat-o un pic în capul meu pentru că -well- de câte urgențe logistice te poți ocupa în același timp în timp ce scrii pentru doctorat, predai și îți crești copilul. Dar în timp ce stăteam la o bere călduță cu E ( a se evita cu ocazia aceasta cask ale, despre care am aflat că pot fi așa, călduțe și neacidulate), și-a adus aminte cât de complicat a fost să găsească chirie acum câțiva ani. In aceeași zi în care m-am văzut cu E, ma vad și cu D care îmi zice aproximativ același lucru. O sa găsești pana la urmă, zice, dar numai după ce îți vine să renunti de vreo suta de ori și îți bagi unghia în gât. De data asta berea e rece. Clapham Commons plin de oameni întinși pe iarbă după o zi de caniculă. Nu vreau să mai intru în detalii despre chirii când mă văd cu ea, dar îmi tot zice – spune, e important, spune – și mă gândesc că se simte ca o îmbrățișare gestul ăsta al cuiva de a se arăta disponibil pentru ce ai de spus, chiar dacă e neliniștitor, chiar dacă poate strică cheful. Spune, e important. Îmi mai trece din angoasă pe măsură ce vorbim de noul ei proiect, în care a construit o plută împreună cu un grup de persoane refugiate, din Jersey. Râdem și povestim și căldura scade și timpul se așează. Spațiile astea în care poți să te așezi și să – ca pe o plută – pui stop pentru o bucată de vreme, sunt, îmi dau seama, singurul mod de a mă ține la suprafață, orice ar însemna asta. Îmi amintesc de banca de lângă stația de metrou unde mai stau cu I. după ce ducem copiii la școală – și unde, lângă o mică grădină de flori, ne reglăm anxietățile despre alegeri, războaie, genocid, bombe și ne dăm o îmbrățișare înainte să începem ziua.

A doua zi, alarma logistică își face treaba și mă hotărăsc să intru în câteva agenții. Mă întreb un pic cu ce o sa ma îmbrac, nu prea îți permiți chiar șlapi și pantaloni scurți spune un gând, îl cunosc, tot cu el m-am anturat și când am ales ”10 poze de la nuntă, 20 de poze din diferite etape ale relației” pentru viză. Performăm cetățeanul respectabil, nu ne permitem să nu. Performez cetățeanul respectabil deci cu o fustă și ojă proaspătă, double decker red, și plec spre New Cross. N-am apucat să mă spăl pe cap. Una din agenții are birouri la care stau vreo 10 oameni, toți se uită la mine ca la o pradă proaspătă ( clientă!), doar că eu știu deja la cine mă duc – pentru că primul lucru chiar înainte de a vorbi cu E. a fost să îmi iau o catelă cu număr de Anglia și să sun la câteva agenții. Așa că am apucat deja să vorbesc cu Felicity – ne cunoaștem, discutăm, trece în sistem lucruri. Spun ceva, răspunde cu o voce caldă si liniștitoare că a trecut în sistem. Când ies mă întreb dacă a apucat sa observe dacă m-am spălat pe cap. Nu stii niciodată, în performance-ul din servicii, care sunt elementele alea care te pun pe lista cu “asa nu”. Îmi aduc aminte de conversația cu E despre cum vrei să fii trecut în sistem și despre cât de directă e legătura asta cu, de exemplu, servicii medicale – sau posibilitatea de a găsi un job. Bine, sistemul lui Felicity nu cred ca e conectat la Sistemul Mare, dar cine știe ce mai e și ăla Sistem Mare și câte sisteme mici îl alimentează?

După ce am vorbit cu Felicity, pe care o suspectez că nu mă va suna niciodată, îmi iau un telefon. Încă unul. Cu o zi înainte pentru că nu m-am gândit la Watsapp, am luat un bătrânel Nokia 125, la care poți asculta radio și care nu are net. Felicity îmi spune că putem face vizionari și pe Watsapp asa ca stau și ma gândesc după ce ies din birou și pana la urma întru la magazinul cu telefoane ieftine, o conversație despre căldură si pac înca un telefon. Ieri când l-am luat pe bătrânel m-am conversat cu vânzătorul despre sarmale. 

Mă întorc la București cu o cartelă de Anglia și o compulsie nouă. Toate site-urile de chirii din SE.  Deci: Rightmove, Openrent, Zoopla, etc etc etc. Gumtree? De ăsta uitasem. Nu se recomandă. House Hunt. On the market. Student accomodation. Zebra. 

După o săptămână, Felicity mă sună să mă întrebe dacă nu vreau să dau mai mulți bani. Nu, îi zic. Ok, spune, o să trec asta în sistem.

Și aventura continuă.

Micul bătrânel:

În grădina din Clapham au înflorit toate:

Zine superbe la care m-am uitat cu E. la Wellcome Collection ( click pe poze pentru autorx și titluri)