Nu am cum să scriu separat despre munca academică făcută în primul an de doctorat, fără să scriu despre munca emoțională conținută de activitatea asta. Nu am cum să separ planurile atât de încâlcite dintre ce înseamnă ”să vii” din Europa de Est, și ce înseamnă ”să fii” studentă în primul an doctoral la o școală britanică, ce înseamnă să fii mamă și artistă în tot acest timp, pentru că realitățile astea se trăiesc toate în acelaași timp. La fel cum am realizat la un moment dat de ce simt atâta discomfort când văd poze cu părți de corpuri de femei sau când aud păreri care decupează o bucată de trup ca fiind ”bună” și alta ca fiind ”meh”, așa îmi dau seama că încercarea de a desprinde corpul de minte și emoțiile de creier este ceva ce îmi vine să resping. Același creier care calculează cum facem rost de 15k pentru Vize, este și cel care citește bibliografia pentru examenul de transfer. Același corp care nu și-a îmbrățișat copilul de dimineață este și cel care se prezintă la conferințe să vorbească despre muncă și separare. Pe cine ajută să le despărțim?

Cu acest creier-corp deci, încerc să reiau din nou mult amânatul post despre primul meu an la doctorat și ce am descoperit – pentru că după multă muncă de citit, tradus în limbaj academic, discutat cu minunata mea supervisor care îmi dă spațiu și încredere, scris și rescris și iar scris, mă pregătesc de o etapă nouă, în care încep să deschid discuția despre cum facem să navigăm marele teritoriu al lui ”la muncă în Anglia”. O să construim împreună un manual de utilizare pentru viața la muncă în Anglia, și este un moment pe care îl anticipez și aștept de peste câteva luni – să aflu ce vor crede partenerii și partenerele mele de discuție că trebuie să conțină un asemenea manual. Ce i-a ajutat pe ei să înainteze, să își mențină speranța, să rezolve situații complicate, să facă față unor emoții pe care poate nu le-au întâlnit niciodată? Ce te ține, ce te vindecă, ce îți dă forță? Ce ai reușit? Și cum? Și împreună cu cine? Cu cine discuți despre ce se întâmplă la muncă?

Mă întreb des și pe mine aceleași lucruri, pentru că dacă nu mă întreb, senzația primită de la ceea ce a fost numit ca fiind un mediu ostil pentru migranți ( Hostile Environment ) își face treaba pe toate părțile și creează senzația că sunt singură în fața unui munte de lucruri pe care nu le înțeleg și care sunt făcute în mod special atât de complicate ca să nu le înțeleg. Își face treaba și îmi aduce știri despre românii din Ballymena care sunt relocați de urgență ca să nu le dea foc vecinii, își face treaba și mă anunță că guvernul pregătește un nou set de restricții pentru vize, de data asta și cu probe de engleză pentru cei care vor să aplice ca Dependants. În primul rând, numește ca Dependants niște oameni care îmi sunt prieteni, familie, tovarăși. Creează ierarhii, separări, și rupturi. Creează distanțe, programe, confirmări și re-confirmări, anulări și anxietăți copleșitoare. Creează labirinturi prin care oprirea într-un loc cu oameni cu care să vorbești devine din ce în ce mai dificilă. Poate în locul ăla e spațiu să înțelegi mai multe despre de ce nu ești tu neapărat persoana greșită în contextul ăsta, poate în locul ăla poți să împărtășești cum te simți și să vezi alții cu ce se confruntă și să găsești soluții. Dar ultra-capitalismul turbat nu are nevoie de asemenea locuri, și nu are nevoie de oameni care să se susțină și să se asculte unii pe alții.

Deci, ce am descoperit în primul an?

Că sticluța cu cerneală primită de la prietena mea D. poate să îmi păteze cu albastru intens ( și reflexe violete ) toată punga cu recipiente sub 100 ml lichide, și eu tot o iau cu mine și apoi mai și întind albastrul ăla prin chiuvetele pe care îmi pun borcănelele de cremă – mi se pare aproape poetic. Albastrul s-a dus și prin Catford, și prin Clapham, și pe câteva din hainele mele. ( Am spălat chiuvetele cu sârg, nu am lăsat urmele prieteniei noastre poetice să devină o corvoadă pentru alte persoane. )

Că practica de a ne trimite poze cu flori pe care le întâlnim poate fi chiar o metodă de rezistență în fața multor provocări – de câte ori am făcut asta cu I. în această primăvară am simțit bucurie calitatea întâi, bună să mă deconecteze de la anxietăți majore.

Că decizia de a ”nu le mai duce pe toate singură” este nu numai salvatoare de viață, cât și aducătoare de liniște, așa cum s-a dovedit într-una din cele mai intense episoade legate de vize, în care prietenele mele R și I și toată familia m-au ținut la suprafață cu generozitate și tandrețe.

Că o discuție începută acum mulți ani, când m-am văzut cu artista Sabina T. să o întreb cum a fost experiența ei în Anglia, și să îi spun că mă gândesc la o cercetare pe care încă nu știu cum să o structurez, dar aș vrea să mă văd cu oameni și să vorbesc despre asta, a rodit în feluri minunate, tot ca florile superbe pe care mi le trimit cu I.

Unul din lucrurile pe care le-am mai descoperit a fost că e mai greu să organizezi o ieșire la bere( suc etc) decât un turneu cu piese de teatru. Am muncit ceva vreme pentru o oră și jumătate de ieșit cu colegii. Nu pentru că nu vrem. Nu pentru că nu suntem curioși. Dar pentru că lumea are treabă. Pentru că munca e precară și timpul din pauze e ocupat cu și mai multă treabă. Atenția e ocupată cu treabă. Acum câțiva ani la master mi-a fost și mai greu să diger felul în care totul este programat și calculat pe ore și jumătăți de ore. Acum înțeleg de ce e nevoie să alergi după bani, de ce nu îți permiți să te vezi cu prietenii, dar în exact același timp înțeleg și de ce este nevoie fundamentală și vitală să nu rupi discuțiile și relațiile cu prietenii ( sau oamenii cu care împarți același mediu de lucru ). Am avut revelația asta citind ceva scris în arhivele May Day Rooms – o relatare din 1976 a unei femei despre primele ei zile ca șoferiță de autobuz, Penny Fair pe numele ei, care scrie despre cum e experiența, ce provocări întâmpină, cum o ajută sau nu ceilalți colegi și tot așa. Printre altele, ce observa Penny este că turele se schimbă atât de des și random, încât nu reușește să se întâlnească decât foarte rar cu aceiași oameni la capătul autobuzului – orice conversații despre, orice întrebări, rămân în aer. Se întreabă de ce- și tot ea un pic mai târziu, înțelege că fragmentarea asta a discuțiilor este foarte convenabilă companiei. De ce s-ar întâlni să discute oameni care poate în discuția asta realizează că au drepturi și că aceste drepturi le sunt încălcate?

Observația lui Penny e foarte valabilă și pentru tot ce am citit în legătură cu munca sezonieră/temporară din Europa de Est. Faptul că traiectoriile sunt atât de imprevizibile, angajatorii și agențiile pot trimite sau retrage sau reloca oameni după voia lor, distanțele, oboseala, toate contribuie la același fel de fragmentare a unei comunicări care ar putea duce la discuții despre muncă și condițiile în care ea se desfășoară. Ce am descoperit însă citind despre asta este că această categorie de muncă a fost de la început gândită și concepută pentru a preveni orice fel de solidarizare. O analiză a unuia dintre primele programe pentru muncitori temporari, implementat în Prusia la sfârșitul secolului al XIX-lea, arată, de exemplu, cum statul a răspuns temerilor tot mai mari legate de „polonizare” ( care spuneau ei ar fi fost un pericol datorita muncitorilor migranți din Polonia) printr-un program care impunea mai multe restricții asupra migranților veniți din Polonia, în încercarea de a satisface cerințele tot mai mari ale unei industrii în schimbare rapidă. Unele dintre aceste restricții prevedeau că muncitorilor migranți „li se interzicea să vorbească limba germană, iar pentru a se asigura că nu se organizează în beneficiul lor comun, guvernul a decretat că nu pot ține adunări nici în limba polonă.” Obiectivul politicii era „să le reamintească în mod repetat atât muncitorilor agricoli polonezi, cât și populației germane locale, că acești muncitori erau doar niște străini tolerați a căror stabilire permanentă în Prusia era exclusă din start.” (Sursa – Hahamovitch, Cindy. “Creating Perfect Immigrants: Guestworkers of the World in Historical Perspective 1.” Labor History 44, no. 1 (February 2003): 69–94.).

Nu sună foarte diferit de ce se întâmplă acum cu persoanele care vin la muncă.

Am mai descoperit în acest prim an că pe lângă munca vizibilă pe care o faci ca imigrant, există și foarte multă muncă invizibilă și firește neremunerată pe care o depui în tot procesul de relocare, adaptare la noi distanțe, traducere, învățare de noi reguli. Dar despre munca emoțională și alte munci invizibile, în alt post.

Imagini pe care le trimit sau primesc ca să nu intru în vortex-uri anxioase: