Septembrie, cam 15– Am ajuns de două zile, am despachetat, și nu știu cum să pornesc centrala. Miercuri e examenul pentru care mă pregătesc de câteva luni. Azi merg la școală, noul traseu Deptford-Swiss Cottage mă duce la stația de metrou de la Canada Water. 

A bătut vântul toată noaptea, a șuierat vântul mai exact, ca în filmele cu Siberia, sau în capul meu sunt undeva în Siberia pentru că am ajuns sâmbătă, azi e luni, eu nu știu să dau drumul la căldură, iar copilul meu stă în frig. Sau așa cred. El nu pare să sufere de frig. B. mi-a zis că nu e frig în casă, dar vântul a șuierat toată noaptea și creierul meu s-a împotmolit cu totul la întrebarea: cum facem cald în casă la noapte? 

Wind 35 mph scrie pe telefon, se îndoaie copacii, totul arată foarte dramatic, eu cu două glugi pe cap traversez străzi și intersecții, ajung la Canada Water, mă grăbesc, e frig, sunt stresată pentru că mă văd cu D. să pregătim examenul și nu știu dacă o să mă descurc de fapt la examenul ăsta unde trebuie să fiu foarte pe fază și foarte articulată și să răspund la întrebări grele într-o limbă care nu e limba mea nativă, trebuie să fiu precisă, să nu îmi caut cuvintele prea mult, să mă încadrez în timp, bate vântul și afară și în mintea mea și în toată vâjâiala asta, văd ceva sclipind. Undeva lângă intrarea la metrou, dintre clădiri și betoane se deschide acest peisaj: 

Septembrie, cam 23- Trec zilele. Trec ( cu bine ) examenul, învăț cu centrala. Încep să am un calendar cu 4, 5, 6 chestii pe zi, fiecare bucată de timp e folosită la maxim, fac calendarul pe săptămâna următoare într-un drum cu autobuzul, răspund la mailuri în altul, notez trei idei pe stradă, notez în minte un gând legat de un afiș, timpul se răsucește și ramifică, oamenii gonesc, toată lumea e în dansul ăsta nebun dintre primul rush hour și al doilea rush hour, și în goana asta, ajung din nou pe podul roșu, lângă apă. De data asta nu mai e vânt, pot ( teoretic ) să stau puțin mai mult, deși practic trebuie să ajung, pentru că trebuie să instalez ceva pentru un festival, care trebuie și anunțat încă o dată, pentru că trebuie să … mulți ”trebuie”. Stau pe pod câteva minute. Undeva, pe una din micile suprafețe plutitoare, e un stârc – l-am văzut și data trecută, în goana de după am apucat să îl trimit prietenei mele care a zis că primește bucuroasă poze cu păsări ca inspirație pentru partenerul ei care desenează păsări în perioada asta. Stârcul e tot acolo, pare să fie locul lui – chiar în centrul apei. Mai sunt două lebede. Niste rațe mici, cu picioare mari și cioc mic alb, care sunt si pe lacul din Titan, aici sunt parcă mai vocale. Stuf. Mă întreb unde duce podul ăsta, stau și mă uit la apă și la cum se oglindesc în ea norii și clădirile din jur. Nu știu de ce, dar simt că e important pentru mine să mă opresc un pic de fiecare dată când ajung aici.

Peste încă două zile, poate trei, cine mai știe, după montat și prezentat într-o sală rece, o tuse s-a lipit de mine și corpul e slăbit, mi-am atins toate pragurile de socializare, am trecut examenul, în casă e cald, copilul nu a răcit, eu încă nu mă pot opri – ”am treabă”. Am treabă și merg, și simt cum în timp ce merg grăbită înainte, ceva fuge cu aceeași viteză înapoi. Totul îmi zice că s-au terminat bateriile – nu pot să mă înham la ziua asta, e lungă, e grea, mai și tușesc. Vreo două motorașe în creier încă rodează chestii logistice – am aplicat pentru școala lui M, nu m-am lămurit cum plătesc gazul de la centrala pe care am învățat să o aprind, ce fac dacă mă îmbolnăvesc mai tare, dacă nu reușesc să duc la capăt tot ce mai am de făcut, e iarăși luni și săptămâna abia începe – așa o să fie mereu?

Octombie, cam 30 – Trec o lună și jumătate, merg la școală să duc niște cărți, mă opresc pe pod. Mă opresc deja din reflex – nu mă arunc în șuvoiul de oameni de la metrou fără să-mi iau un pic de timp acolo. Între timp, am văzut lebede, pescăruși, câțiva pești, am descoperit cu B. și M. un parc ecologic în zonă, și le-am arătat și lor podul fermecat de unde stau și privesc măcar un minut-două apa. Azi nu am mai scris mailuri și calendare pe autobuz. Am asistat la o scenă pe care vreau să o scriu în altă zi aici pe blog, cu un bătrân care nu voia să stea pe scaun și cu întreg autobuzul care s-a organizat să îl protejeze sã nu cadã.

Am stat lângă apă și i-am trimis o poză lui B cu un pescăruș care venise în locul stârcului. Am uitat să mă uit la ceas. Am uitat să mă gândesc la tot ce trebuie sau nu trebuie urgent, sau acum, sau peste o zi, sau peste o oră rezolvat, planificat, discutat. 

M-am tot întrebat cum să rezum aici primele săptămâni cu toată intensitatea lor, și mi-am dat seama că opririle astea pe podul roșu spun foarte bine povestea. Imi dau seama că o dată la ceva vreme, când nu am timp să le scriu nimic, le trimit prietenelor mele poze de aici. Și îmi aduc aminte cum acum ceva vreme, într-o perioadă intensă, o prietenă ne trimitea poze de la o gară mica dintr-un sat din Sudul Ro – uneori făcea drumul ăsta până la gară să se uite la trenuri și să fumeze o țigară, și pozele ei erau încărcate de starea asta. Un pic de melancolie, un pic de visare. Un pic de speranță. Momentul ei de răgaz între multe, multe acțiuni și evenimente. “Ce-ai mai făcut? / Am fost pân la garã.”

Mă întreb cum ar arăta puse laolaltă mai multe momente din astea, de oprire într-o goană perpetuă – și ce se întâmplă dacă te uiți la ele în ansamblu – ca o hartă a locurilor unde ”îți tragi sufletul”. Poate în toate discuțiile cu oamenii cu care mă voi întâlni în următoarele luni, vom face ( si) asta.