Ies din tren la Vauxhall. Plouă. Senzația, o amintire dintr-o tabără, de liniște și curiozitate și un fel de libertate interioară. O amintire despre niște pepeni prin preajmă, niște câmpuri mari de pepeni,  planuri dacă să mergem să furam pepeni sau nu, discutii etice despre de ce să furam un pepene ( de poftă!!), apoi planuri elaborate despre cum să facem, de care uităm pentru că ne-am luat cu altele, o cantină și o cameră plina de corpuri tinere, dimineți cu chef de ceartă constructivă sau cel puțin dezbatere, cafele tari. Mă gândesc la pepenii ăștia când ies din al treilea tren, am făcut un traseu ciudat, din sud în nord ca să ajung din nou în sud. Plouă. Mă vad cu E și N random la supermarket, mergem înspre același loc, și trecem peste un pod deasupra unei intersecții în ploaie (”Nu vă e frică să trecem podul ăsta peste mașini?” întreabă cineva, apoi un ecou din amintire- ”Nu vă e frică să mergem după pepeni?”), luăm snack-uri, apoi ne vedem la etajul 13 cu oameni cu care pentru două ore ne gândim, citim, ascultăm un podcast despre haos și ne-haos. Vorbim de granițe, întreruperi, continuitate, instituții și spatii instituționale și multe altele.

Îi trimit lui K un voice cu amintirea cu ploaiapepenii din gară, în timp ce autobuzul stă pe loc vreo 30 de minute. Îmi răspunde imediat. Nu știe sa trimită voice-uri dar se bucură că i-am vorbit. Îmi spune că la București e ceață și că e trist în perioada asta, a murit un prieten (și profesor) drag. Zice că probabil tabăra aia era la Muncel, singura zona de câmpie din taberele în care am fost. Restul erau în zone de deal. Ce ciudat, mă gândesc, că nu am notat niciodată în minte zona geografică sau de relief în care am mers în perioada aia. Pepenii cresc pe câmpie, nu la deal. Vorbim de ceață- la începutul anului a fost o ceață foarte densă la București, nu vedeam nici mall-ul de peste drum.

Peste două zile, un corp al unei femei aruncat între o mașină și un autobuz pe strada din fața mea. Corpul devine un nume. Momentul în care l-am văzut, devine o știre. Locul de unde corpul fără viață a fost ridicat, devine un trotuar plin de flori. Evenimentul ăsta, cu toate semnificațiile lui, o femeie care își dusese copilul la școală. O mașină cu viteză prea mare. Un autobuz care tocmai pornea. Un corp părăsit de suflet, probabil aproape instant, și apoi un trotuar acoperit de flori de parcă sufletul ei s-a transmutat în florile alea și nu mai contenește să acopere trotuarul. Frig de iarnă, lumea se pregătește de Crăciun. Florile cresc și cresc și cresc alături de card-uri de la necunoscuți care îi scriu femeii acesteia – ”Hello, beautiful soul. I didn’t know you, but I cried so much when I heard the news“. Se strâng bani pentru familie. Lumea încetinește pasul când trece pe lângă. Aflu cum o chema. Aflu că era o fire veselă, a ”bubbly personality”. Aflu că fiul ei avea 9 ani. Odihnește-te în pace, suflet frumos – oamenii spun și spun din nou aceste vorbe. Poliția pune un panou cu data accidentului. Îmi imaginez zeci specii de flori cum cresc și cresc pe panou, pe autobuz, pe mașinile cu viteză mare, pe toate mașinile, pe clădiri, peste autostrăzi. Odihnește-te în pace, suflet frumos.