Ce ți-a lipsit cel mai mult acolo, mă întreabă unul dintre ei, mama sau tata, în bucătăria de pe Valea Ialomiței. Brânza, zic. Am avut poftă foarte mare să văd multă brânză ( de care de fapt nici nu prea am voie să mănânc ). Acum când o văd pusă de tata pe platoul mare, trei sau patru feluri de brânză telemea, felii mari, albe, unele moi, altele mai tari și cu mici găurele, îmi vine să mușc din fiecare pe rând. Vorbim de brânza din Londra, care nu e decât cheddar sau e în bucățele mici de 200g, impachetate, încolonate, niciodată bucățile astea zdravene cu care mai vine vara R. în brațe când zice am luat brânză de la cioban, sau de care ne pune tata în față pe masa de Crăciun. 

Cred că postul ăsta despre cele două săptămâni în București, e filtrat prin mâncare – începând cu borcanul de ciorbă de perișoare pe care îl aduce I. chiar în prima zi după ce aterizăm, și borcanul cu gogoșari puși de mama ei la 2 Mai, apoi curcanul învelit în cocă al lui tata ( ”o dată vin copiii de Crăciun” ) și sarmalele lui baba D.

Și pastele făcute împreună cu I&I când după 4 zile de mâncat, mai mâncăm puțin. Și nu e despre gust în sine, deși și gustul e bun, dar sunt toate fotografiile astea pe care creierul meu le face asociat cu momentele în care mâncarea se pregătește – I. în bucătărie zâmbind cu gura până la urechi când se pregătește să ruleze sarmalele – nu a mai făcut de mulți ani, și acum o să ruleze si cu fetița ei, R.

Cutia mare cu plăcințele cu brânză, rulou, aranjate una peste alta în 5 rânduri de baba D ( ”merge și o țuică?”), mânuțele mici ale lui M mânuind cuțite mereu prea mari ( ”am grijă!!”), când taie chestii pentru masa de Crăciun, mama care pune pe o farfurie cozonac și fursecuri și le aduce pe masa unde am scos cutia de remi, râsul mult, nesfârșit, cu I&I cu câte un pahar de vin de țară și cu senzația de familiaritate imensă, când râdem așa mult pentru că știm exact despre ce e vorba atunci când una din noi povestește ceva. D.,  făcând ture cu un tort printr-o casă plină, printre copii care se rotesc ca un titirez, întrebând ”cine vrea tort?”.

Mâna mea și a lui A, săpând într-un castronel de pretzels, în puținul timp când reușim să ne vedem și să ne îmbrățișăm pe canapeaua moale a lui D, în spatele căreia s-a ascuns o pisică.  Pregătirile de dinainte, strânsul de după, bucățile pe care nu mai apuci să le mănânci, salata de fructe planificată pe 29 dar făcută și mâncată pe 2 ianuarie, din care rezultă un ananas care nu a mai fost tăiat, și care s-a plimbat din Titan, cu oprire în Drumul Taberei și apoi probabil destinație finală pe Valea Ialomiței.

Și felul cum discuți despre cum se face, cum ai făcut, cum au făcut alții, și toate vorbele din jurul mâncării, baba A care ne povestește de anii ei de muncă pe vremuri pe șantier, în timp ce ne decojește încă o rodie. Poveștile lui baba A au mereu câte un castron cu semințe roșii de rodie lângă. 

Și mai e gândul că nu vrei să arunci, nu vrei să risipești, e un circuit mereu în mișcare – vasele lui I, care rămân pe masa mea, ca să le ia când vin să hrănească șopârla. Farfuria cu împărțeală de la D, pe care trebuie să o mâncăm până plecăm, să nu rămână în frigider; trei felii de ruladă tot de la D care au dispărut rapid în mahmureala zilei de 1 ianuarie, cașcavaloase și vindecătoare. Și cele 5 ore de rulat sushi cu B în bucătărie înainte să ne suim pe o racheta petrecerii dintre 2025 și 2026.

Și mai e gândul că relația asta ciudată între mâncare și felul cum locuiești un spațiu e ceva de explorat. Când am fost anul trecut prima lună la Londra, ne-am blocat pentru câteva zile ( am scris un pic aici ), aveam toate rutinele întrerupte, mii de mici fire de obișnuință și familiaritate în care știi rapid ce să faci cu o legumă din frigider, știi de unde să culegi de pe drumul spre casă ceva cât să se închege rapid cina, sau prânzul. Anul acesta, a durat tot o săptămână-două să refacem conexiuni noi, să descoperim cele mai ieftine magazine, să testăm noi instrumente de gătit ( alt cuptor, alte vase ), să descoperim care sunt mâncarurile care se fac rapid când nu mai ai creier să te gândești la ce vrei să mănânci, să facem lucruri noi – cu cartea lui Jamie împrumutată de la biblioteca locală, și prelungită cu vreo trei săptămâni pentru că nu ne vine să ne despărțim de ea. 

Comparativ, în orașul cu care ai o istorie mai lungă, se activează infinit mai multe fire și firișoare de gătit, schimbat, purtat de la unii la alții, povestit despre, gătit pentru, gătit de la. Relații și relaționări infinite, mișcări care se întâmplă aparent de la sine dar de fapt sunt acolo pentru că istoria corpului tău petrecând zeci de ani într-un spațiu, creează  aceste fire și firișoare și țesături de familiaritate – nu îți dai seama până când nu trăiești câteva luni în alt loc  de felul cum de fapt toate țesăturile astea ale istoriei personale, mii și milioane de legături, te alcătuiesc. Așa cum încep să te alcătuiască și alte mișcări, traversări, locuiri – felul în care formezi o istorie cu un (alt) loc. O istorie, amintiri, ”legături”. Istorii întregi, care trimit spre alte istorii mai vechi – vorbim despre cum a ajuns porumbul în România, lângă o mămăligă care ne aduce aminte de altă mămăligă întâlnită la o instalație făcută în Deptford de Migration Museum. Și despre din ce se făcea zahărul în Europa până la colonialism și trestia de zahăr. Amintirea unei expoziții de la Docklands Museum, care vorbește de zahăr și colonialism. Vizitând-o cu M, m-am gândit mult la privilegiul pe care îl are un copil de 9 ani să afle despre istoriile astea într-un mod în care poate înțelege lucruri despre lume pe care eu le-am descoperit după 27. 

Aterizăm înapoi în Deptford după un zbor cu peripeții, unde casa pe care o locuim de trei luni ne așteaptă și ea cu familiaritatea unui loc pe care îl știi, în care ai pus câteva plante, în care ai dormit niște nopți, ai râs niște hohote, ai plâns niște lacrimi, ai scris niște rânduri, ai băut niște pahare. Poate liniștea din primul acasă se transmite și în al doilea, poate separarea dintre ”aici” și ”acolo” s-a îmblânzit după atâtea tranziții. Poate au îmblanzit-o și obiectele primite și aduse, purtate și mutate, o nouă sticlă de cerneală de la D, lângă cea veche. Un soare de ianuarie, frig, câteva urme de zăpadă. Cartea lui Jamie pe care am luat-o de la biblioteca locală trebuie dusă – nu înainte să fac poze la cel puțin jumătate din rețete, și apoi să mă avânt la o mare sfârâială cu broccoli, halloumi și piersici la conservă, peste care roșii la cuptor, peste care iaurt și mentă, toate amestecate cu niște quinoa sau orice alte grăunțe.