Mă gândesc la mișcările dintre oamenii din prezent și oamenii din trecut, la felul cum în ultima vreme m-am însoțit cu biografia unei femei extrem de inteligente și vesele care a trăit acum 100 și ceva de ani, și la felul cum această însoțire vine atât de firesc alături de întâlnirile și prieteniile de acum. O biografie de vreo mie de pagini din care mai citesc din când în când pe un device primit cadou de la mama – și pe care un sticker de la V. îl face ”al meu”. Nu știu care e misterul cu nevoia de a pune stickere peste tot, dar pisica neagră de la V. este un amic bun – și mă face să mă gândesc că în curând, V. și D. vor fi și ei aici pentru o hoinăreală de pre-primăvară. Cititul despre Eleanor M. mă face să mă gândesc la felul cum ne mișcăm peste granițele geografice, dar și peste cele temporale- cum apar, dacă îi lași, însoțitori din ”trecut” care vin lângă tine și cu care discuți despre un gând, sau o idee, sau ”împreună cu care te gândești” așa cum zice cealaltă D. din viața mea. Și cum se amestecă imagini din trecut cu posibilități din prezent – și ce discuții interesante se pot naște din asta. Așa ca în cartea de care povestesc mai jos, și pe care am întâlnit-o într-o plimbare cu I. în ianuarie.

I. și R. au fost aici câteva zile – un timp petrecut împreună atât de prețios atunci când îți dai seama ce important e să îți ai prietenii aproape și în persoană, nu numai prin pătrățele de Zoom. Copiii se joacă împreună, facem călătorii, gătim. Într-o luni, mergem să o vedem pe Irina, care își termină doctoratul și are ceea ce se numește the ”viva”, examenul final la Goldsmiths. Mergem până acolo și îi arăt lui I. locurile ”din trecut”- uite aici ieșeam cu colegii, aici era ușa de intrare în cămin, aici Amersham Arms pe care scrie ”Take courage” cu roșu, vedeam asta mereu din stație când porneam spre oraș și mi-o făcusem un fel de refren interior. New Cross-ul are o istorie ciudată în geografia mea emoțională – pe când stăteam acolo, era genul de cartier fermecat, unde mă fascinau și pubelele vopsite ca niște văcuțe, și deși se auzea poliția mereu pe stradă și se vorbea mereu de crimeline, nu am simțit niciodată un pericol real. L-am văzut în diverse etape, acum după mulți ani din ce în ce mai gentrificat, cu trenuri overground si contrastul mare între zonele care au început să crească prețuri la chirie și persoanele care nu-și mai permit să trăiască în zonă. Acum, când ne plimbăm un pic cu Irina și J. prin zonă, îl văd ca pe un fel de campus extins – aș putea zice și micro-colonie a facultății. Pe vremuri, când încă nu devenise super orientată pe bani ( sau încă nu eram eu conștientă de asta ), Goldsmiths – și mai ales biblioteca, era pentru mine un mini-paradis, petreceam acolo ore întregi pe mochetele confortabile dintre rafturile bibliotecii, deschise 24 din 24, (re)îndrăgostindu-mă de cărți, descoperindu-i pe Freire sau pe Nan Goldin.

Când ajung cu I. lângă școală, vedem câteva narcise – primele flori dinainte de primele flori. O primă primăvară, chiar înainte de februarie – la care I. reacționează că ”Nu e corect, voi aveți deja flori în Anglia!” Îmi aduc aminte de florile de anul trecut de la începutul primăverii, din Catford: o tufă de trandafir care a înflorit încet încet lângă mine, un copac magnolia pe lângă care treceam mereu cu M când ieșeam la alergat. Între timp, descopăr că acest trandafir se numea Camellia Japonica. Mai descoperim o plantă împreună, eu și I. – o plantă care miroase incredibil de frumos, ca un fel de lăcrămioare – cu flori galbene, în tufe mari cu frunze verde închis – ne lovește parfumul când trecem pe lângă una din ele, apoi descopăr că am două tufe din astea lângă bloc – de câte ori vin cu M. de la școală, le mirosim amândoi. Aflu că se cheamă Mahonia.

(În imaginile de mai sus: una din lucrările Irinei Botea Bucan din instalația despre Fundata, planta de Mahonia și narcisele din New Cross)

Irina a organizat în galeria cladirii PHD Art House o instalație care completează procesul ei de lucru la doctorat – despre proiectul făcut în ultimii trei ani la Fundata, cu o echipă de artiști și activiști care au lucrat cu comunitatea și și-au imaginat cum ar arăta o casă de cultură vie. Câteva scaune mici, de lemn, o masă și o mini-bibliotecă, înconjurate de lucrări ale Irinei – o lucrare video cu un interviu cu mama Irinei, câteva lucrări cusute, țesute. Fundata, adusă pe 43 Lewisham Way în New Cross. Și bomboane cu rom. Eu îi dau lui Jon bomboane cu lime și ciocolată, luate din Greenwhich cu o zi înainte. J. îmi mulțumește pentru amintire – nu am mai mâncat de ani de zile, spune. Nici eu din cele cu rom.

Irina povestește cum în acknowledgements la teza de doctorat, a mulțumit răsadurilor de roșii de la ei de-acasă din Rădești, care au ajutat-o să se echilibreze. Imi aduc aminte momentul când am cunoscut-o, într-o altă grădină, la R.- când ca am discutat cu ea, poate prima oara cand ne-am cunoscut, despre cartea lui RWK – ”Braiding sweetgrass”. În spiritul acestei cărți care vorbește atât de frumos despre natură și biologie și culturi indigene, mi se pare absolut firesc și normal să mulțumești răsadurilor de roșii că te ajută să îți scrii doctoratul. Eu sigur o să îi mulțumesc plantei de mahonia, narciselor și mai am câteva pe listă. Ma entuziasmez când, în cartea despre proiectul lor de la Fundata, citat in articolul lui Jon Dean, văd un citat de William Morris, pe care l-am descoperit in ultima vreme, si vorbim despre scrierile lui de acum aproape 140 de ani – de cand i-am citit eseul despre ”munca folositoare versus truda inutilă”, vorbesc cu toata lumea despre el.

După câteva zile, petrec mai mult timp cu cartea despre Fundata și despre reactivarea ideii de casă de cultură și aflu despre satul și oamenii din sat, ca și cum aș cunoaște rând pe rând pe câte cineva – aflu de casa de pe stânga a Micăi Ica, și despre cum a fost făcut satul. Aflu că Fundata este cel mai înalt sat locuit din România, și că dezvoltarea schiului de fond ca activitate turistică în zonă s-a legat de faptul că oamenii mergeau pe schiuri de la casă până la șură sau până la școală, că zăpada era atât de înaltă încât trebuiau schiuri ca să poată ajunge în diverse locuri. Imi rămân în minte imagini din carte cu aluat dospind în soare, cu ateliere în care copiii formulează ce ar vrea ei să se întâmple la casa de cultură, cu o pajiște cu plante de ceai și flori.

O carte-obiect, cu ilustrații minunate de Maria Doni, în care artiștii implicați în proiect de-a lungul anilor discută revizitarea scopului caselor de cultură și a relației cu ideea de timp liber ( sau ”eliberat”, cum zice foarte frumos Irina într-unul din articolele din carte ), de dezvoltare a felului în care oamenii se raportează la activitățile pe care le pot face în timpul lor liber- fie că e vorba de meșteșuguri, sau de a studia, sau de a îți dezvolta o aptitudine nouă – sau de a petrece timp împreună făcând o activitate care le place. Îmi aduc aminte de unul din principiile gândite pentru școlile din timpul Comunei din Paris, în care se punea accentul în egală măsură atât pe meșteșuguri și pe lucrul cu mâinile, cât și pe munca intelectuală – ”abordare menită să dizolve separarea dintre munca manuală și cea intelectuală, destinată tuturor copiilor” ( Traducere vagă din minunata ”Communal Luxury”, Ross 2015).

Multe dintre elementele din carte – lucrul manual, meșteșugul, timpul ”eliberat” îmi aduc în minte textele unui alt nou însoțitor – William Moris, pe care îl tot întâlnesc încă din toamnă, și pe care de obicei lumea îl știe ca pe un superstar al design-ului englezesc. E o ironie că după efortul lui de a insista pentru importanța obiectelor lucrate de mână, ca reacție împotriva industrializării, design-urile lui sunt acum produse în masă pe căni, tapete, caiete și orice alte produse de consum care pot fi decorate lucrările lui. Pe lângă un designer de succes, Morris a fost un scriitor și educator – care printre altele, a scris foarte mult despre ce numește el ”munca folositoare” versus ”truda inutilă”. De exemplu, Morris spunea că munca este folositoare dacă are și o formă de speranță: speranța (sau siguranța) că te poți odihni suficient cât să te refaci după efortul depus, speranța că vei folosi rezultatul muncii tale, și speranța că vei găsi plăcere în acțiunea pe care o faci muncind să faci acest produs. Mai spunea multe, dar probabil voi scrie o postare de blog separat pentru asta.

Ianuarie a trecut, I. a plecat, după ce am vizitat din nou cu ea un pic din Docklands Museum ( ceva ne tot atrage acolo ca o ață), și am băut cafele în bucătăria-birou. I-am trimis numele plantelor descoperite împreună după ce le-am găsit în grădină la alt muzeu – Museum of the Home, unde în grădinile instalate care reproduceau diverse etape istorice, am găsit din nou câteva mențiuni la Morris și la mișcarea Arts and Crafts pe care a inițiat-o. Am mai găsit o instalație audio minunată despre feminism și plante – cu câte un audio atașat de câte o plantă – proiect care se poate asculta și aici. Februarie se pregătește pentru noi plimbări și noi prieteni în vizită – D. și V., care ajung în curând și pentru care cred că iese puțin și soarele.

(În imaginile de mai sus: cartea lui W. Morris, o imagine din grădina de la Home Museum, un copac cu guler de mahonia și ”Take courage” scris cu roșu pe pub-ul Amersham Arms )