O îmbrățișare pe hol la 7 dimineața, lângă bucătăria care a devenit locul de vorbă cu prietenele când vin în vizită, până să se trezească ”casa”. “Bucătăria mică”, cum îi tot zic locului unde mi-am făcut și birou, și unde am mutat ibricul de cafea cel mare, ”de oaspeți”. D. și V. pleacă înapoi, cu două rucsăcele mici în spate – așa cum au venit cu trei zile înainte, moi de somn după o noapte de călătorie, dar gata să se plimbe prin zonă, ca prin vis, în puținele ferestre de timp fără ploaie. Ore de jucat boardgames și lumina aurie dinainte de apus pe care eu și D. o prindem când ies cu ea la țigară, în fața pub-ului cu jocuri. O poză făcută împreună, să ne vadă și cealaltă prietenă a noastră, din București.

Copii de 9 și 12 ani, negociind reguli, învățând și discutând despre regulile jocului, sau chiar făcând regulile jocului ca în expoziția de la Young V&A, unde aveai la dispoziție câteva elemente cu care puteai să îți faci tu jocul tău cu reguli construite de la zero. Un tren spre Stratford, unde stau la un vin cu cineva care îmi zice o expresie care îmi rămâne în minte- ”îmi place vinul povestit”, apoi a doua zi un tren spre Wembley, dinspre Est înspre Vest și apoi din nou Est. Cu câteva săptămâni înainte, alte trenuri dincolo de Wembley, unde mă văd cu cineva cu care nu m-am mai văzut de 15 ani, de pe când lucram amândouă în restaurant la Lente. Ne mirăm de cât de familiare am rămas, ne întrebăm ce mai face M., îi scriem. Bucuria instantă când cineva îți trimite poze pe care le face când s-a întâlnit cu altcineva care face sau a făcut parte din viața ta. Momentele de conectare scurtă după ani, sau după luni – la fel, când mă văd cu C și îi trimitem lui R o poză, și apoi spontan pe chat-ul de Whatsapp încep să curgă poze din viețile noastre – zăpezile din București, ploile din Londra, mâini de copii jucându-se jocuri, la muzeul pe care una din noi l-a văzut acum, iar alta a l-a văzut ca șantier acum mulți ani pe când era în reconstrucție.

Mesaje, marți dimineață, despre zăpezile din București. Telefonul meu are poze cu oameni de zăpadă și poze cu dale umede de ploaie, o arhivă a întâlnirilor din ultimele săptămâni – alături de cea mai însorită zi din februarie de acum câteva săptămâni când m-am văzut cu A. și familia ei minunată, prin parc la Greenwich și la Maritime Museum și apoi am mâncat câte o felie de pizza lângă mașină, întrebându-ne dacă există camere în jur care să depisteze că mașina a stat prea mult și care pot trasforma momentul în încă o poveste despre cum cineva a primit amendă. Aud mereu povești despre amenzi, practic sunt la orice pas – umblă vorba că cineva a primit amendă pentru că a vărsat câteva guri de apă pe jos. Amenzile pentru câteva minute de întârziere la mașină sunt ceva ce practic dictează mișcarea, dictează timpul pe care îl petreci în oraș și felul cum traversezi orașul.

Și, din nou, amintirea serii de acum câteva săptămâni când eu și D. ne întrebam filosofic aproape ”cum faci să povestești ce ai făcut, ce ai mai făcut, dacă nu te-ai mai văzut de 15 ani?”. Nu am găsit încă răspunsul.

O îmbrățișare pe hol la 7 dimineața, avioane, aeroporturi, rupturi și reveniri. Ce încăpățânare ciudată și minunată au oamenii să vrea să petreacă timp împreună. Ce spațiu total imprevizibil și total atipic se deschide când te întâlnești cu cineva să schimbi niște vorbe. Acum alte câteva săptămâni, la o bere cu A, vorbim despre paralizia și disocierea pe care le simți când vezi toate grozăviile care se întâmplă în lume, și în același timp îți cotinui viața ca și cum nimic nu s-a întâmplat, mergi la job, vii de la job, strângi banii de chirie, cumperi mâncare, te culci, te trezești, pleci la muncă – și mai zicem că poate faptul că totuși ne întâlnim, timpul ăsta pe care ne încăpățânăm să îl petrecem împreună, poate să însemne ceva, poate să ajute la ceva. Ca o îmbrățișare lungă.