Ce înseamnă să îți găsești vocea, ce înseamnă să îți pierzi vocea? Uneori, tusea mă face să îmi pierd vocea. E semnalul că trebuie să mă opresc și să stau pentru câteva zile. Vocea face lucruri ciudate. Zilele astea, vorbind la telefon, cineva mi-a zis câteva vorbe fix cu intonația pe care o avea bunica mea. Probabil, contextul de aici e ca o camera de rezonanță: vocea e decupată altfel. Am fost transportată de intonația asta acum 30 de ani la țară, mi-ar fi venit să mă așez pe jos la soare pe prispa casei lângă bunica, deși eram în bucătărie la Londra, și deși casa de la țară, pe vremea când trăia bunica, nu avea o prispă pe care să o prindă soarele. Mintea mea a creat acest spațiu prin câteva suprapuneri și a locuit acolo un pic.

Multă lume plecată vorbește (mult) la telefon. Realitatea de aici e făcută deseori din aceste suprapuneri: ce vezi, fizic, în jur, poartă în spate o voce din alt spațiu geografic. Cineva familiar te însoțește în căști, o oră două pe zi. Vorbești în timp ce faci cumpărături, treci strada, mergi la școală. Vezi aici și auzi în altă parte. Țin minte o conversație cu I., acum un an sau mai bine, eu la cumpărături în Iceland, ea povestindu-mi niște situații mai complicate – eu printre rafturi, făcând ocoluri și pipăind random legume sau prețuri în timp ce atenția mea era la ce aud mai degrabă decât la ce văd sau ating. Ce auzi intervine, întârzie, încetinește mișcarile din locul unde e corpul tău. Te rotești în cerc, faci loc altora, zâmbești cât să nu deranjezi, realitatea e fracturată. Întârzii, stai pe loc.

Merg până la Asda – o sun pe I. Vocea ei mă conduce, plătesc chestii, rezolv, mă întorc. Mă bucur că nu am făcut drumul singură – uneori am senzația clară că știu rutele rapide, deja bătute, cu care aceleași gânduri în hiper-alertă aleargă când fac drumuri de plătit facturi. Nu vreau să stau cu ele. Vocea la telefon mă spriină. Cu câteva zile înainte, o altă conversație, cu R., mă ajuta să pun lumea la locul ei – o criză scurtă și intensă, o panică neașteptată, o rezolvare. Sunt în bucătăria mea mică, mă pregătesc de o zi de lucru și o notificare pe telefon mă face să rămân fără pământ sub picioare. Inspir. Respir. Sun. Știu, din ”alo-ul” pe care îl zic, că în vocea mea se simte urma a ce s-a întâmplat mai devreme. R. îmi vorbește cald, mă liniștește, mă liniștește până o cred. În zilele care urmează, câteva reprize, ca după cutremur, îmi îngheață gândurile. Trec, le las să treacă. Au trecut.

Telefonul de dimineață, telefonul de seară. Voice notes. Chipuri de la o mie de kilometri, decupate pe o cameră video pe fundaluri de – șantiere, clădiri din cărămidă roșie, parcuri, autobuze, rafturi. Uneori maschezi ce se întâmplă, ”de ce să mai afle și ei”. Vocea se modifică, știe să ascundă, totul e bine, da, da. Totul e ok. Greul e undeva în spate, nevăzut. Mi-am adus aminte de conversațiile cu mama din cealaltă perioadă în care am stat aici, acum 15 ani. Vorbeam cu ea în timp ce îmi făceam cumpărăturile și apoi dădeam ture în fața aceluiași Iceland de care am povestit mai sus. Nu aveam semnal în camera de cămin. Și tot de atunci, îmi aduc aminte vocea tatălui meu când mi-a spus că a murit bunicul – după câteva săptămâni de stat în pat la țară, după ce toți vecinii au venit să își ia rămas bun, și după ce i-a sărutat mâna bunicii mele. A fost o conversație de câteva minute. Eram în fața căminului Dean House, în New Cross, și mă plimbam după semnal. I-am auzit vocea tatălui meu la telefon cum se frânge, și am plâns și eu cu el, câteva mii de kilometri depărtare.

Amintirea asta a apărut brusc, poate pentru că zilele astea m-am tot întors pe lângă Dean House în câteva plimbări de primăvară devreme. Familiaritatea cu locul în care ai primit o asemenea veste, legătura ciudată dintre tine și dalele trotuarului pe care le-ai privit când în simțurile tale s-au imprimat toate astea: vocea lui, vocea ta. Lacrimile din gât. Imaginea cu bunicul sărutandu-i mâna bunicii înainte să moară.

Vizita alor mei de acum, cu un geamantan gol, pentru a duce inapoi la Bucuresti puloverele de iarna, si pentru a ne face viata mai usoara la intoarcere, a adus o boare de vant familiar cu alt moment al intoarcerii-dupa-un-an, in 2009. In perioada asta, in care citesc bell hooks si randurile ei despre voce, mi se pare interesant cum rupturile de atunci dintre lumi s-au tradus in felul cum scriam imediat dupa intoarcere. hooks scrie ( a scris ) foarte mult, a practicat un exercițiu continuu de expresie – iar asta a făcut-o să poată privi în ansamblu vocile cu care s-a exprimat în diverse etape ale vieții. M-a interesat perspectiva asta a ei pentru că iese din paradigma ”am scris mai bine sau mai rău”, nu e relevant daca ai scris mai rău în trecut și mai bine în prezent, sau invers. Dar e relevant care e specificul acestei voci, felul în care se exprimă – ce poate spune vocea ta dintr-o anumită perioadă despre contextul tău, despre tine și despre ce ( și către cine) scrii. Unul din primele lucruri pe care le-am scris cand m-am întors în 2009 a fost ceva care pornea tot de la “ce vezi si ce auzi”, doar că atunci ele erau mai suprapuse. Vedeai și auzeai același lucru, realitatea nu era ruptă în două. Însă, în perioada de dupa intoarcere, ”realitatea” era dincolo de un perete impenetrabil de sticla. Simțeam distanta dintre lumea care a fost cand am plecat si lumea in care ma intorc ca fiind de nerecuperat. O să revin la asta în alt post, ca să nu îl fac pe acesta ca pe un cearșaf nesfârșit – însă temele circulă oricum de la un post la altul.

Freire, pe care l-am iubit atat cand l-am descoperit în 2009, si pe care il gasesc citat foarte des si in paginile lui bell hooks, definea dialogul ca pe o întâlnire între oameni angajați într-un proces de a numi lumea împreună. Un proces de schimb, egal, în care nimeni nu numește lumea în locul altei persoane. Dacă altcineva îmi numește realitatea în locul meu – aceasta, spune el, e o situație de opresiune. Dacă cineva spune, pentru mine, ”tu trebuie să faci asta pentru că ești asta”, aceasta e o situație de dezumanizare și opresiune, din care pot ieși prin exercițiul asumat de a îmi exersa vocea, propria voce, și de a îmi numi propria realitate cu cuvintele mele. Relația care se naște între oameni care fac această muncă de eliberare, de numire-împreună a lumii este, spune Freire, dialogul. Tot el mai spune și că dialogul este fundamental legat de ideea de a interveni activ în realitatea pe care o numim – de a o schimba. De a fi în relație cu ea, împreună cu oamenii cu care ești în dialog. Această relaționare împreună este, cred, una din schimbările pe care le înțeleg ca fiind necesare vieții înseși. E o muncă de creație ( așa cum spune și Freire despre dialog, că este un act de creație – în care ne întrebăm împreună lucruri și facem lucruri să apară prin încercarea de a găsi răspunsuri), și de eliberare. Un fel de a numi propria realitate, poate, e și atunci când povestești ce ai (mai) făcut când vorbești cu cineva la telefon – ce ai făcut, ce ai gătit, cum ți-ai hrănit copilul, ce ai plâns și ce ai râs, ce ai citit, pe cine ai văzut, ce ți-ai amintit. Ce ai făcut – cum ai pus energia în mișcare pentru a îți susține viața, pentru a susține viața celor de lângă tine. O afirmare continuă a realității, un dialog în care ambele voci creează semnificație, rezonează, se ascultă, se sprijină, creează un fel de structură de sprijin pentru a traversa în siguranță o realitate uneori dezarticulată, greu de controlat, de multe ori violentă.

( Poza reprezintă ce văd când ies din casă, de multe ori cu căștile de telefon pe urechi- sau mai bine zis ce vedeam în cele două săptămâni cât superbul de peste drum a stat înflorit)