Vin dinspre Harrow cu patru langoși calde cu brânză, care miros minunat și mirosul lor mă însoțește prin trenuri, metrou și autobuze până înapoi în Deptford. M-am dus să duc Gazeta, am ajuns mai întâi la alt Harrow, am luat autobuzul, am vizitat jumate din zonă până când am aterizat în sfârșit unde trebuie: o gară mică pe un deal. O zi cu soare. Înainte de asta, am printat Gazeta în Greenwhich, și mi-am adus aminte de primele zile din toamnă, când am printat acolo primele scrisori pentru întâlnirile din Wembley. Era frig, aveam trei cojoace pe mine ( metaforic), mă mișcam repede prin înghețul din jur, repede ca să nu îngheț, repede înainte fără să știu exact unde merg și pe cine voi cunoaște, cu câteva scrisori în mână care încercau să povestească pe scurt cine sunt și de ce m-am apucat să fac drumurile astea.

Câteva luni mai târziu, soare și 30 de grade, după o zi în care am explorat cu M. și B. un buzunar al orașului încă nedescoperit până acum ( Elephant and Castle), merg cu alt print, de data asta o gazetă în care mai multe voci decât a mea se împletesc să discute despre cum e viața la muncă. Merg și merg și ca de obicei, mă mai rătăcesc, mă mai întorc, mă mai opresc. Când cobor la Harrow-upon-Hill în loc de celălalt Harrow la care trebuia să ajung, îmi amintesc că am fost și acolo într-o zi cu frig astă toamnă – la prima întâlnire de la Social Cafe-ul organizat de Hub.

Locurile noi lasă o amprentă foarte puternică pentru mine, îmi ia ceva timp să mă obișnuiesc și să le pot înțelege, traversa, vizita. Și îmi aduc aminte foarte bine prima întâlnire cu un loc. Țin minte din ziua aceea de iarnă că primul lucru pe care l-am observat a fost un Primark mare pe care l-am pus pe listă rapid ( M are nevoie de un pulovăr), și un magazin românesc de unde am luat cornulețe de post pentru întâlnirea la care mă duceam. În magazin, două femei vorbeau despre unde își fac părul și, ca de fiecare dată când aud română vorbită aici pe stradă, un sentiment de familiaritate ca și cum aș putea să mă bag imediat în vorbă, senzația asta de ”ne privește pe toți” pe care o am când aud și română și alte limbi est europene ( pe care nu le înțeleg, dar tot aceeași familiaritate).

Acum două zile m-am întâlnit cu un prieten vechi, care a plecat din Rusia acum 4 ani. De dimineață, ieri, citesc despre o dronă care a lovit un bloc în Galați. În politica mare, țările se înarmează mai mult și mai mult și mai mult. În politica mică, învățăm să ne facem drumuri ca să rămânem în viață – vorbim foarte mult de flori și de plante, pentru un motiv sau altul. Ne mișcăm, traversăm teritorii mari, facem hărți în cap, ne întâlnim, aducem langoși din Nord în Sud, ne sunăm, găsim ceva nou, împărtășim, trimitem, râdem și iar râdem, cum am făcut când i-am zis lui B. despre buchetul de flori săptămânal de la Asda, la care m-am gândit după ce am vorbit cu L. și mi-a zis că primește unul pe săptămână, sâmbăta, iar eu apoi am sunat repede și am zis că uite ce am aflat, ce idee bună, nu? Iar apoi am trimis voice la I și R, și le-am zis că uite ce a pățit B, stătea liniștit acasă și deodată îl sună Veronica cu idei din astea bune. Și râdem, râdem pentru că ai nevoie să te miști și să râzi și să cauți flori, și să trimiți flori, și să îți faci propriile drumuri și gazete când media mare ne trimite câte o dronă pe zi, să ne înghețe.

Acum ceva vreme, când citeam despre războiul din Iran și nu puteam să vorbesc cu s, care avea internetul tăiat, i-am trimis o poză cu un copac de lângă școală. Iar când și-a recăpătat internetul și a primit o poveste audio pe 30 de voci de la oameni din toată lumea de ziua ei, s. ne-a trimis o poză cu o câmpie înflorită, unde s-a dus special să asculte povestea făcută pentru ea din înregistrări de maxim 20 de secunde fiecare, și unde, ne-a zis, ar fi așa frumos să ajungem cu toții într-o zi, într-un fel sau altul. Mă trezeam în fiecare dimineață cu știri și imagini despre ce bombe au mai căzut în Teheran, și apoi am primit imaginea asta de la s, cu pajiștea, și am pus-o peste toate celelalte imagini cu blocuri în flăcări – temporar, cât să pot să mă mișc, cât să ne putem mișca.