Începe în 2023, când citesc mesajul Dianei. Tocmai am ajuns pe London Bridge, sunt in vizită pentru câteva zile și mailul de pe telefon îmi zice – noiembrie 2023 – ca am luat finanțarea, și că voi începe în octombrie 2024.

Mă opresc și nu știu ce să fac, aveam zero așteptări să se întâmple așa ceva – știu ce înseamnă asta. O bucurie foarte mare, dar și o  schimbare foarte mare. Sunt pe pod, o sun pe Andreea și îi plâng în telefon. ”Ce să fac?” Andreea îmi spune: ”Respiră. Și bucură-te.” Mă bucur și respir, în ordine inversă. Habar n-am cum să mă uit la ce vine în față. Vize. Schimbare de școală pentru  M. Relațiile cu cei apropiați. Vestea în sine. Apoi munca în sine – munca doctoratului. Până spre februarie 2024, încă nu știu cum. Toate 3 vizele ne duc la vreo peste 12k lire, deci nu. Apoi – cazări. Relocări. Creierul meu are nevoie de foarte mult timp să proceseze o schimbare pentru mine, darmite pentru copilul meu și pentru noi toți ca familie. Ca să fiu clară – creierul meu se înspăimântă când nu îmi găsesc un stilou la locul lui. Sau când schimb locul de lucru din bucătărie în sufragerie. Nu știu cum, rămân cu ideea că găsim soluții. Prin februarie, încep să apară soluții, din aproape în aproapem și până spre iunie reușesc să plătesc prima parte din seria de vize, cea super-necesară. A mea. Urmează să venim în toamnă pentru o lună toți trei, și apoi tot din aproape în aproape-  înapoi în România, apoi înapoi în Uk doar eu, apoi din nou toți trei. Urmează zboruri, aterizări, zboruri, aterizări, plecări, veniri. 

Acum câteva săptămâni, traversez podul în direcție inversă, într-o plimbare după o zi de studiu la Queen Mary. E mai, 2026. Îmi aduc aminte că și procesul de a ajunge în sine la doctorat a fost unul de câțiva ani, și că la început de tot, prin 2018, am trimis câteva mailuri cu niște propuneri la Queen Mary, unde după luni fără răspunsuri, am început să leg o vagă conversație cu un profesor care mi-a scris că propunerea mea sună super-interesant, dar nu există expertiză pe Europa de Est și performance studies la Queen Mary, însă de ce nu îi scriu acestei persoane de la Central, care sigur ar fi interesată – și așa o cunosc pe D. Din 2018 până în noiembie 2023, urmează schimburi de mailuri, câteva aplicații, alte schimburi de mailuri.  O întâlnire pe lângă vechiul Expirat, unde bem o cafea în timp ce de undeva din preajmă se aude o orchestră care cântă imnul – și care ne face pe amândouă să râdem. Apoi, mailul din 2023, pe care îl deschid pe un pod, după ce mi-am pierdut portofelul cu 50 de lire cash scoși nu știu de ce ( probabil ca să nu îmi pierd cardul). În esența firii mele, creierul meu e cel al unei persoane ”aiurite”. Uneori pierd lucruri, încurc stații, amestec zile, nu găsesc locuri pe hartă. Să fiu organizată este un extra-exercițiu de disciplină, în care am învățat să mă descurc în general – dar firea mea este fundamental a unei, cum spuneam, ”aiurite”. Scriam poezie, încă o fac. Când deschid mailul, și citesc vestea, și o sun pe Andreea, atât îmi sună în cap: mergem 4 ani la muncă ( 1) și dacă mi-am pierdut așa portofelul, cum doamne o să mă descurc ăștia patru ani (2). Ca să nuanțez lucrurile, nu e orice fel de muncă: e o muncă pentru care mai întâi trebuie să plătești mult ca mai apoi să începi să o faci. Deci detaliul cu portofelul nu e total irelevant – însă, vorba vecinului meu din București, ce să facem, mergem înainte. 

With this in mind, cum ar zice englezii, în 2026 mai, e primul moment în care simt că mă pot opri un pic ca să privesc în jur, la ce am făcut împreună. 

Am citit de curând că precaritatea, mobilitatea, conștientizarea vulnerabilității date de precaritate creează un fel de deschidere ( îi putem spune solidaritate, J. Butler îi spune – disponibilitate de a răspunde – ”dacă mă cauți, îți răspund” – aici eseul ). În același timp, această deschidere aduce cu ea și o predispunere pentru a fi rănit(ă). Butler le spune ”answerability” și ”injurability”. Nu știu dacă e sau nu întâmplător faptul că prezența rănilor, a durerii fizice, este una copleșitoare în toate discuțiile pe care le-am început până acum pe teritoriul lui ”la muncă”. Nu e întâmplător deloc de fapt, pentru că foarte multă lume cu care mă văd a venit să facă munci fizice de diverse feluri – însă pe lângă cele fizice, există o cantitate mare de povești despre dezamăgiri, trădări, lipsă de reciprocitate în diverse momente de ajutor. Dar ce mi s-a părut foarte interesant de înțeles este că această predispunere pentru a fi rănit(ă) este de fapt și un semn al unei alte puteri, care se dezvoltă în același timp: această putere a deschiderii, a disponibilității de a răspunde, a prezenței. Nu ai cum să nu fii rănit, dacă ești deschis. În contextul ăsta, să fii deschis, să comunici, să fii solidar nu e ceva ce ține de faptul că ești tu o mare persoană specială, și nici de faptul că ai făcut conștient o alegere politică. În precaritate, singura variantă de supraviețuire este cea în care ești prezent(ă) pentru ceilalți, și ei pentru tine. Munca, muncile, presiunile economice, presiunea constantă a precarității este ceea ce creează condiția esențială a acestui ”dacă mă cauți, îți răspund”. În același timp, rănile sunt mai puternice, mai mari, uneori de nevindecat. Sunt deschis(ă) deci mai predispus(ă) la rană. 

Nu pot împărtăși pe acest blog fragmente din discuțiile pe care le-am început cu persoanele cu care am început să mă întâlnesc ( deși pot împărtăși că am început să lucrăm împeună la o gazetă grozavă – poză mai jos ). 

Pot împărtăși partea care mă privește pe mine, și când mă opresc acum în 2026 și mă uit la răni și la deschideri, la însoțirile care s-au întâmplat pe acest parcurs care mai are încă aproape doi ani, una din ele, care mă surprinde de fiecare dată prin violența și eficiența cu care lucrează, este graba cu care sunt antrenată să activez ceea ce bell hooks numește, în scrierile ei vindecătoare, ”the self-hate” ( mult despre asta aici ). Sau ”ura de sine”. Să ridice mâna o femeie care nu se întâlnește cu ea, într-o formă sau alta, măcar o dată la câteva săptămâni, și apoi să ridice mâna o femeie care e categorizată ca ”Eastern European” și care face o muncă solicitantă în ceea ce se numește ”Vest”, care nu s-a întâlnit cu ea măcar o dată în ultimele luni. Poate ”ură” sună dramatic, dar citind-o pe hooks am înțeles că de fapt asta e sursa răului pe care multe dintre noi ni-l facem fără să știm cum să ne oprim. Când de exemplu ne comparăm cu persoane fluente în engleză, care sunt aici de mult timp și care evident au mai multă ușurință în exprimare. Sau când ne simțim neadecvate într-un spațiu care nu e făcut să ne acomodeze. Nu știu cum și prin ce mecanisme s-a format atât de eficient această ură-de-sine, știu efortul constant de a o îmblânzi și de a o tolera aproape ca pe o prietenă veche care și-a pierdut mințile și nu mai știe cum să plece, deși știe că ce a fost între noi s-a terminat. Felul în care activează e mereu surprinzător. Vorbesc mult despre asta cu iubitele mele prietene, îmi vine să spun – iubitele, iubirile mele pentru că iubirea nu trebuie să fie romantică neapărat. Vorbim mult despre asta și știm să învățăm să nu o credem pe cuvânt. Dar cum vine această ură de sine? Vine să te compare, mereu și mereu – să îți spună că e vina ta că nu ai avut timp să citești asta sau cealaltă ca să vii cu concepte așa sofisticate ca ”alții”, la conferințe sau prezentări, asta într-un context în care muncile pe care le faci în decursul unei zile te trec și prin îngrijire de copil, câștigat bani în plus, sau muncă emoțională cu prieteni de departe. Sau vine să te disciplineze și pedepsească după ce ai încurcat o oră, ratat un tren, pierdut un deadline, primit o amendă. Vine, hrănită din cum funcționează lumea acum, să îți spună că nu ai muncit destul și că mai trebuie, deși tu ai băgat 12-14 ore pe zi notate pe foaie ca să ai o dovadă clară a muncii, muncii care se cere, muncii care când vii ”la muncă” devine condiția de bază a prezenței tale aici. Și mai vine în multe alte feluri, mereu pe neașteptate, mereu o secundă mai repede decât te-ai aștepta. Dar cum ziceam, dacă rănile sunt semnul deschiderii, al disponibilității de a răspunde, atunci când mă uit la rănile astea, văd în același timp și cine îmi răspunde când îi/le chem în ajutor: pot numi rana asta pentru că am învățat de la hooks că ăsta e numele ei adevărat, pot avea încredere să o exprim pentru că învăț de la prietenele mele să vorbesc, pot avea încredere că să scriu despre aste are sens în munca mea pentru că D. are încredere în mine și atunci când eu nu am, pot înțelege de ce lipsește fundamental încrederea asta uitându-mă la istoriile femeilor din familia mea, pot avea încredere că o să dorm și o să mă odihnesc pentru că b și m sunt lângă mine, pot înțelege de ce fac ce fac pentru că discuțiile pe care le avem ne ajută să circulăm o formă de atenție și afecțiune care se simte efectiv bine. Oricât de obositor sau solicitant ar fi. Și nu există nicio acțiune separată de lanțul ăsta de schimb reciproc.

Și în tot acest timp, în timp ce eu vorbesc de precaritate cu o bursă de doctorat într-o chirie la Londra, cu copilul meu lângă mine, cu un partener care mă susține în toate felurile posibile, și cu o familie iubitoare undeva departe, lucrând într-un domeniu numit ”High education”, în același timp ”la muncă” vin mii de oameni care trăiesc cu mult mai puține resurse, cu mult mai puțin acces la resurse, lucrând într-un domeniu numit ”Low skilled”. Nu există o experiență care să vorbească pentru toate, și, cum spuneam, încă nu pot împărtăși aici din ce discutăm de când am început să ne întâlnim, cu câțiva dintre cei care vin sau au rămas într-un sau după un ”la muncă”. Ce e clar este că sunt foarte multe răni, dar ce mi se pare extrem de interesant este că aceste răni pot fi privite și altfel decât ”înfrângere”. Sunt multe răni, și e în același timp foarte multă ”disponibilitate de a răspunde” – către cine, în ce feluri, și cum diferă asta de reprezentările romantizate ale ”solidarității” din arhivele vestice, e o întrebare care rămâne deschisă.  

Începe deci în 2018, și se termină în 2028 călătoria asta a mea – sau prima parte a ei. Partea cea mai intensă, care începe în 2023, când citesc un mail pe un pod, și până acum, în 2026, când mă opresc un pic să mă uit în jur, e o călătorie despre care nici nu știu încă cum să scriu. De fapt, probabil întreaga călătorie începe chiar mult mai devreme – într-un 2006 în care ajunsă pentru prima oară la Londra pentru o rezidență, așteptând să se deschidă cazarea, m-am întins pe iarbă în parc și am adormit câteva ore, cu senzația cea mai seducătoare de libertate și posibilitate, un copac lângă și cerul deschis deasupra.

( În imagine – o pagină dintr-o arhivă informală a muncii care se construiește din toate aceste mișcări)