( Articolul de mai jos este despre o aterizare din miezul lui August – ea a fost urmată de alte zboruri și alte aterizări despre care deocamdată adun gânduri. Își vor găsi formă probabil într-un timp mai lung, o dată cu iarna care ne împinge în bârlog. Deocamdată adun însemări de peste vară, primăvară, și început de toamnă într-o arhivă amestecată care nu ține cont prea mult de cronologii lineare. )

Am aterizat de mai multe ori.

Întâi în imaginație, înainte să plec, apoi fizic, cu avionul ( o lună mare și roșie ne aștepta, când tata a venit să ne ia cu mașina). Apoi simbolic, în camaraderie cu cele 11 persoane care aterizau și ele din multe părți ale lumii ( Helsinki, Japonia, Londra, Berlin și câte și mai câte ) pentru un workshop de 2 zile la Teatre Theatres.

Apoi cea mai directă aterizare a fost în inima Cișmigiului, în timpul workshopului, în cadrul unui exercițiu condus de Jasmine, care ne-a zis să facem o mică plimbare și să fim atentx la sunetele pe care le auzim. Și să vorbim apoi despre cum ( și dacă ) le-am putea traduce, sau pur și simplu să povestim ce am auzit. Am ajuns într-un moment aproape simbolic, ca printr-un portal, în Cișmigiul plin de țipete de copii, și foșnit de frunze, și o melodie cheesy la vioară, și sunete de telefon, și voci de turiști, și în același timp și în Cișmigiul din liceu ( pe aceeași alee fumam pe ascuns acum 30 de ani ), și în același timp și în realizarea “wow, chiar sunt aici!”, deși definiția clară a lui “aici” nu mai există de ceva vreme. Momentul ăla, simțit atât de puternic, m-a prins într-un mers umăr la umăr cu A., care era și nu era lângă mine, scufundată și ea în exercițiul lui Jasmine. Faptul că era și nu era lângă mine m-a făcut să mă simt în suficientă siguranță încât să pot plânge pentru câteva secunde intense, pe furiș pe sub ochelarii de soare, dar din plin. Din plin, ca un val care se sparge cu un sunet puternic, pe care îl simți în piept și pe care corpul tău îl ține minte multă vreme.

Ne-am întors ca dintr-o misiune secretă, în camera de la Teatre, alături de celelalte ființe cu care am mâncat prânzul și cu care am povestit ce am auzit. M-am gândit mult cum aș putea să scriu despre ele – să le prezint ca artiste, să pun nume și link-uri, sau să scriu cum s-au lipit de amintirea mea, ca un fel de camarade secrete la care după aceea m-am gândit de multe ori – și a căror muncă de cercetare și artistică o tot descopăr progresiv, pe măsură ce mă întorc la articolul ăsta și la site-urile, link-urile, blogurile care povestesc despre ce fac.

Aș putea să fac doar o listă cu link-uri, aș putea să fac o listă cu cuvinte – aș putea și să amestec cuvintele care se leagă de “aparținătoarele” lor, să amestec portalurile dintre lacuri aduse de Annie și muncile migranților Est Europeni povestite de Bojana, zâmbetul Spelei cu o pungă mare de cireșe la Mega, cu vocea Adrianei care ne ghida într-o călătorie spre odihnă, ce cuvânt ciudat, brațele Byukai luând în brațe un câine mare speriat de scări, ca să îl coboare în siguranță, cu întrebarea despre ”gândirea albă” pe care a adus-o Redi, pornind dintr-o dimineață cu fiul ei în bucătărie, cu flacăra desenată găsită de Giulia pe un plic ( ” tot găsesc imagini cu foc” ) și cu imagini pe podea, împrăștiate, reprezentând locuri magice pentru noi, cu tovărășia discretă și solidară a Dianei, camarada zborurilor mele printre lumi, cu apusurile și răsăriturile aduse de Anna, și întrebările despre intimitate și performarea intimității ale lui Kyoko, cu poveștile lui Corrie despre cum s-a adaptat la viața fără soare din Helsinki după viața în soare din Singapore, și ( din nou) – cu plimbarea ghidată de Jasmine prin sunetele strazii și ale Cișmigiului.

Fiecare din aceste persoane a lăsat câte un semn, un fel de hieroglife emoționale pe care probabil încerc să mi le desenez în imaginație scriind aici. Am aterizat în siguranță în București alături de ele. Am făcut o poveste împreună cu Byuka și Anna, cu un ursuleț care învie într-un muzeu plin de fantome și pornește prin lume, și care ajunge pe un pod roșu, podul meu fermecat de lângă Canada Water, și apoi mai departe în munții Retezat să îi invețe pe urși cum să se apere de oamenii care vor să îi omoare.

Ne-am întrebat cum traducem lucruri imposibil de tradus din limbajul nostru format de ceea ce, în lipsă de un cuvânt mai bun, este numit Est – un Est definit mereu în relație cu un Vest, pe care am fost legatx să îl iubim și urâm cu intensitate și către care mergem și din care fugim. Cum (și dacă vrem să) traducem lucruri greu de tradus, și ce limbaj nou găsim pentru granițele astea dintre Esturi. Diana și Špela au pornit întrebările astea acum ceva vreme, cu proiectul Entangled Easts, iar acum, pentru două zile, lângă Cișmigiu, ne-am adunat să cântăm, desenăm, scriem, respirăm și să ne odihnim împreună pornind de la ele. De la Corrie mi-a rămas termenul de “Apaja”, comoara secretă pe care cei noi, neinițiați ( sau doar turiști ) nu o știu despre un loc, o comoară secretă care este și infinit abundentă.

Au rămas cuvintele astea – comoară, secret, abundență. Deci nu o să scriu despre abundența ideilor care încă se așează, se pare, după această întâlnire, dar am ascuns în text link-uri cu munca pe care o fac toate aceste persoane – comori ascunse, lucruri greu de tradus, sau pe care nu vrei să le traduci.

Mai târziu, în toamnă, i-am scris Tiinei ( o prietenă de acum mulți ani) despre termenul nou învățat și mi-a trimis o poză cu versiunea ei din acea zi de apaja: o recoltă de ciuperci proaspăt culese din pădure și un soare oglindit într-un lac în fața casei ei de pe o insulă din Finlanda.